Alexandru cel Mare

La optzeci și doi de ani, Alexandru Penciu se ține încă bine. Acum patruzeci și cinci de ani, în decembrie 1969, a fost sosirea sa rocambolescă în Italia.

Esența adevărată a sportului

Penciu0001Ar trebui să i se ridice un monument președintelui de atunci al Rugby Rovigo, vizionarul avocat Lino Rizzieri, pentru că l-a adus sub culorile roș-albastre pe primul român din istoria Clubului. Pentru a ajunge la noi, în afara celor 1.585 de kilometri de drum, Penciu a trebuit să depășească obstacole insurmontabile, precum birocrația și politica lui Ceaușescu, satrapul care dorea să-l readucă, cu orice preț, în România.

Rădăcinile lui Alex: născut în București, maior al Armatei, a trăit pe malurile Dunării Albastre (un eufemism), pentru a se transfera apoi pe cele ale Adige-lui și, în prezent, pe cele ale Ardo-ului, afluent al Piave-lui. Trei râuri fundamentale în viața „necugetată” a unui om de optzeci și doi de ani cu frumoase perspective. Alex își poartă atât de bine anii, încât este legal să-l întrebi: „Ce vrei să fii când vei fi mare?”. Cel mai puternic jucător român al secolului, de neprins în alergare, devastant în explozii și trăgător de elită, nu și-a pierdut strălucirea de altădată. Marțial, cu o privire pătrunzătoare, un fizic uscățiv, o atitudine de atlet în plină activitate, îi place să se plimbe dimineața în Piața Martiri din Belluno. O plimbare sănătoasă devenită obicei pentru a se menține în formă. Și rezultatele se văd. „Este obligatorie și în plus – subliniază – trebuie să avem grijă de noi, nu mai suntem așa tineri”. Surâde la propria glumă și subiectul se mută pe alimentația atletului, care trebuie să fie sobră și frugală. El la masă este cu totul altfel, necontrolat? „Nu, sunt doar un bun degustător, iar excese fac numai cu tortul pentru ziua mea de naștere.”

Scrutând norii

Cu ziarul sub braț, cu ochiul pe cer, își permite o pauză de cafea, înainte de a intra într-un supermarket. Este cvasi-rutină începutul zilei pentru acest pensionar celebru. La Belluno îl cunosc toți, este stimat și respectat. S-a integrat în structura orașului, cucerind un spațiu care nu este pentru orice „străin”. Toți știu că a luminat terenurile cu porți în formă de H și gesturile sale se transmit mai departe, prin amatorii de rugby, din tată în fiu.

De 30 de ani, Țiganul – așa este supranumit excentricul român – trăiește în Italia, unde a reușit să se facă admirat de către esteții balonului oval. În el găsești, întotdeauna, un strop de nostalgie și, la revenirea sa în patrie, pentru a fi premiat drept cel mai bun rugbyst român, a fost cuprins de emoție: „Nu credeam că mă mai aflu în inimile lor. Erau acolo o mulțime, printre ei mulți prieteni, iar afecțiunea pe care mi-au arătat-o mi-a produs fiori. Credeam că sunt imun la aceste demonstrații, dar am descoperit că am și eu o inimă.”

 

Mereu grăbit

Alexandru-Penciu-1961În România a trăit 37 de ani, rugbyul l-a început la 14 ani, sărind etapele și mândrindu-se cu cinci titluri de campion cu Steaua, Echipa Armatei Române. Maior, apoi locotenent-colonel de carieră, în patria sa a fost supranumit Alexandru cel Mare, când încă juca. În finala campionatului din 1964 a semnat un dropgol de la 55 de metri! Protagonist al primei victorii din toate timpurile asupra Franței, la București, în ziua de 5 iunie 1960, a închis scorul final de 11 – 5, înscriind 8 puncte (o transformare și două dropgoluri). Un an și jumătate mai târziu, la Bayonne, România le-a impus Cocoșilor un meci nul (5 – 5) și Alex a fost, din nou, protagonist cu o transformare. În 1955, la 22 de ani, în turneu în Anglia și Țara Galilor (unde România a bătut-o pe Swansea 19 – 3), Penciu a încântat presa britanică, care l-a comparat direct cu Bob Scott, legendara aripă a All Blacks.

 

Italia

alexandru_penciuCu soția Eugenia și fiica de doi ani Alessandra, Alex Penciu se „transferă” la Rovigo în 1969  (în realitate a fost o fugă din România dictatorială…) și ca jucător-antrenor dispută patru campionate consecutive. In 1971 și 1972, cu 104 și 124 puncte, este în ambele stagiuni cel mai bun marcator al campionatului și contribuie la salvarea roș-albaștrilor de la retrogradare cu piciorul său stâng,  care face minuni. Exultă spațiile cu șuturile sale. Pentru adversari este un irațional, dar totul îi iese în direcția corectă. Adesea, alternativele alese de joc și impredictibilitatea sa lasă cu gura căscată chiar și pe colegii de echipă. Același lucru se întâmplă și la pescuit, hobby-ul său. Se ia la întrecere cu Angelo Visentin și cu amicul suporter Alberto Mares în capturarea de crapi și iese și aici învingător. „Mă acuzau că am prea mult noroc (zicând că am călcat în c…), pentru că juvelnicul meu era mereu plin de pești, dar ei erau cei care nu puteau ține pasul cu mine”.

Câștigând pe teren, cu undița și la cărți în micul bar de lângă casă, Alex are filosofia sa: să obții ce-i mai bun din fiecare lucru. Atlet polivalent, a devenit director al piscinei Tosi din Rovigo, formând tinere înotătoare profesioniste, precum campioana olimpică de la Moscova, Laura Foralosso.

Dar rugbyul a rămas credoul său. În 1973, disputat fiind ultimul său campionat cu Rovigo, se transferă ca antrenor în Canada: între timp, în România l-au condamnat la 20 de ani de închisoare ca dezertor. „Dar în Canada era foarte frig – subliniază soția Eugenia – așa că am fugit și de acolo”.

Un ocol în Franța (Oyonnax) și, din 1980, este la Mantova. Apoi la Villadose și, în fine, la Belluno, unde este un adevărat descoperitor de talente pentru echipele de juniori din hinterland. Pilat, Giacon și Saetti sunt fructele „ochiului său cu bătaie lungă”. Între altele, a fost instructor de înot pentru tineri cu dizabilități și încă mai este activ în acest domeniu.

Dar de unde-și găsește tot acest timp și de unde și-l va găsi în continuare?

Între 1955 și 1967 Alex Penciu a disputat 34 de partide în tricoul naționalei României, înscriind 37 de puncte. Cu Rovigo a disputat 4 campionate, între 1969 și 1973: 73 de partide, 339 de puncte, 10 încercări, 25 de transformări, 17 dropgoluri și 59 de lovituri de pedeapsă.

 

Articol preluat din revista „ALLRUGBY” nr. 87 din decembrie 2014, ediția în limba italiană

Traducerea din limba italiană col. (r) Alexandru Valentin Popescu