Bătrân, bolnav și nedreptățit

Acesta este fostul jucător de rugby ALEXANDRU PENCIU, stabilit în Italia din 1973. Are 85 de ani.

Este cel căruia spectatorii stadioanelor din Regatul Unit i-au scandat numele și l-au denumit „Alexander the Great”, cel care în Cupa FIRA (Campionatul Europei, Cupa Națiunilor, Cupa Europei) a cucerit două medalii de aur și două de argint în dauna Franței (atunci când echipa României juca în prima grupă valorică).

Este Maestru Emerit al Sportului, multiplu campion național, medaliat de forurile de conducere ale țării și ale sportului românesc, printre altele cu Ordinul Muncii clasa III-a și Steaua Republicii, precum și cu numeroase medalii și diplome de excelență.

Vine, aproape anual, în țară vizitându-și prietenii și stadioanele pe care a evoluat.

Solicită încă din anul 2004, atunci când și-a depus dosarul la M.T.S., o indemnizație de merit sau o pensie viageră, ca o recunoaștere tardivă a notorietății aduse rugbyului românesc. Dacă, deocamdată, nu merită această recunoștință, să i se spună să mai aștepte. Dar până când?

El nu este supărat pe nimeni, pentru că nu mai are timp să se împace.

Aștern, mai jos, frumoasa lui istorie sportivă și de viață, așa cum este ea reflectată în presa Italiană.

Alexandru Penciu este cel mai mare jucător român din toate timpurile, cât și o figură emblematică a rugbyului mondial. Un șuter excepțional, care deținea în dropgol arma învingătoare, un alergător superb, Penciu a fost unul dintre cei mai buni fundași ai timpului său, probabil unul dintre primii care s-au lepădat de simplul rol de ultim apărător, pentru a se intercala în faza de atac. Prestațiile sale extraordinare împotriva echipelor din Regatul Unit, la mijlocul anilor 50, i-au atras porecla de Alexandru cel Mare.

Scăpând de dictatura lui Ceaușescu, în 1969 Penciu a sosit în Italia în calitate de jucător/antrenor la Rovigo și, de atunci, nu a mai părăsit patria noastră, fapt ce a dus la ștergerea numelui său din statisticile rugbyului românesc. Și cu toate acestea, acest atlet de excepție a continuat să existe în conștiința pasionaților și a suporterilor din lumea întreagă, iar el nu a fost niciodată uitat.

alexandru-penciu-1Alexandru Penciu s-a născut la 1 noiembrie 1932 în București, într-o familie în care cultura sportivă era evidentă. De fapt, verii săi Traian și Dumitru Picu au jucat rugby, primul ca flanker (linia a III-a) și al doilea ca pilier (stâlp). O verișoară, Alexandra Penciu, a făcut parte din echipa națională de gimnastică.

Viitorul fundaș a crescut în cartierul Obor, dar înainte de rugby pentru el a fost fotbalul. Acest lucru nu trebuie să uimească, atâta vreme cât tânărul era prieten cu viitorii campioni din naționala României Gheorghe Constantin și Nelu Nunweiller, precum și cu cei 5 frați ai acestuia din urmă, toți dedicați artei jocului cu piciorul.

Alexandru a continuat cu înotul, în timp ce Planeta Ovală i-a rămas necunoscută, până când vărul Traian Picu la dus pe terenul de antrenament cu buturi.

Penciu a debutat în sezonul 1946 – 1947, la 14 ani, în cadrul echipei Petrolul București, într-o partidă împotriva C.A.M. Au urmat trei ani (din 1949 până în 1951) la P.T.T. (Poștă Telegraf Telefon), unde a jucat alături de Telu Diamandi și Feri Covaci, ultimul fiind fost internațional și antrenor al Clubului.

În 1952, fiind ofițer al Armatei Române, Alex a fost transferat la C.C.A. (echipa Armatei, care, mai târziu, va lua numele de Steaua) antrenată Puiu Argeșiu. Din acest moment va începe cariera, care îl va duce spre titlul de cel mai mare trei/sferturi român.

Se întâmplă adesea ca, un tânăr jucător să aibă o întâlnire întâmplătoare cu o personalitate, care să fie în măsură să exercite o influență decisivă asupra evoluției sale. Pentru tânărul de 20 ani marea ocazie a avut loc mulțumită lui Nicu Gheondea, fundașul echipei militare , la acea vreme: „De la Gheondea am învățat toate secretele rugbyului. Îi mulțumesc lui pentru tot ce am realizat în cariera mea.” (Alexandru Penciu).

Talentul excepțional al tânărului trei/sferturi l-a împins rapid spre prima echipă a C.C.A. în 1953, iar după ce Gheondea s-a retras, el a devenit titularul inamovibil. Aproape imediat, Penciu a debutat în naționala de tineret, în timpul Festivalului Mondial al Tineretului și Studenților, ediția din 1953, care s-a ținut la București. În acea zi, Alex s-a integrat în echipă pe post de aripă de trei/sferturi, întrucât tricoul cu numărul 15 era fixat pe umeri dinamovistului Buda. După ce acesta s-a accidentat, tânărul jucător de la C.C.A.  avea să joace 10 ani pe poziția de fundaș.

Pe 20 aprilie 1955, Penciu a disputat primul său meci în tricoul naționalei României: un meci amical jucat la Brno cu Cehoslovacia și câștigat de tricolori cu 3 la 0.

În septembrie al aceluiași an, România a întreprins primul său turneu în Regatul Unit, unde a întâlnit trei cluburi faimoase: Swansea, Cardiff și Harlequins. Excepționala echipă română, antrenată de Nicolae Pădureanu i-a surprins pe toți, învingând imediat pe Swansea cu scorul de 19 la 3. Apoi Stejarii au pierdut cu 3 la 6 la Cardiff și au terminat la egalitate (9 la 9) cu Harlequins pe Twickenham.

La partida de pe Arms Park Stadium cu puternica echipă din Cardiff (din echipa Albastră & Neagră lipseau jucători de calibru precum Cliff Morgan, Gareth Griffith și Haydn Morris, plecați în turneu în Africa de Sud cu Leii Britanici, dar erau în teren alți internaționali, precum Derek Williams și Rex Willis), Penciu a explodat într-o superbă demonstrație de tehnică individuală, viteză și îndemânare. Prin șuturile sale, cursele sale și, în primul rând, prin apărarea impenetrabilă, fundașul a câștigat respectul telespectatorilor galezi și a pătruns în inimile suporterilor români. Alexandru a fost jucătorul care, alături de Viorel Morariu, a produs o impresie profundă asupra inventatorilor jocului cu balonul oval, într-o asemenea măsură încât media a început să îi ridice în slăvi. Corespondentul ziarului South Wales Evening Post, Ron Griffith, a subliniat faptul că: „fundașul a cucerit inimile publicului, datorită jocului său care unește jocul defensiv cu o agresivitate ce rivalizează cu aceea a lui Bob Scott. El a fost eroul partidei.”

Pentru cronică, trebuie să știți că Bob Scott era fundașul echipei All Blacks supranumit The Master (n.t. – stăpân, comandant, etalon, șef etc.), la rândul său comparat cu marele său predecesor George Nepia. Deci, partida de la Cardiff a semnificat nașterea legendei marelui jucător român. În acea după-amiază de 7 septembrie 1955, la finalul unei partide fabuloase, jucată în fața a 70.000 de spectatori, Alex Penciu a fost rebotezat Alexander the Great. În românește Alexandru cel Mare. Mulți galezi au coborât pe stadion și i-au cerut echipamentul de joc. „Am rămas numai în ghete”, își amintește Penciu.

În 1956 România a disputate alte trei partide superbe în Anglia, două s-au terminat la egalitate – 6 la 6, cu Leicester și Bristol, iar una a fost câștigată cu 10 la 6 împotriva Gloucester.

alexandru-penciu-2Dacă turneele din Marea Britanie au dat naștere legendei unui mare jucător, confruntările cu Franța nu au făcut altceva decât să-i cimenteze valoarea.

Cariera lui Penciu este strâns legată de partidele cu Les Blues și, în mod special, de seria de patru meciuri consecutive pe care echipa tricoloră le-a terminat fără să cunoască înfrângerea. Patru partide în care cincisprezecele condus de Viorel Morariu a jucat de la egal la egal, dacă nu de la un nivel superior, cu niște adversari de calibrul unora ca Michel Crauste, François Moncla, Amédée Domenech, Claude Lacaze sau frații Boniface.

Această magnifică serie a ajuns la apogeu în victoria cu 11 la 5, obținută la București pe data de 5 iunie 1960, atunci când Penciu a realizat 8 din cele 11 puncte ale echipei sale, mulțumită a două drop-goluri, adică marca sa înregistrată, și o transformare la o încercare a lui Aurel Barbu. Ca o curiozitate, arbitrul întâlnirii a fost italianul Pozzi.

Anul următor, echipa română a obținut un egal, 5 la 5, la Bayonne, într-o confruntare în care Alexandru cel Mare a transformat încercarea marcată de Viorel Morariu. Gérard de Ferrier, ziaristul de la Le Monde, a declarat că fundașul român și-a eclipsat total omologul francez Claude Lacaze. Ceea ce mulți nu cunosc este faptul că, în acel meci, Alexandru a ratat de puțin transformarea unei lovituri de pedeapsă de la o distanță de circa 70 de metri.

În 1962, la București, România a ieșit învingătoare, pentru a doua oară, împotriva naționalei franceze, scorul de 3 la 0 fiind realizat dintr-un șut plasat al lui Penciu.

Un an mai târziu, Stejarii au obținut un egal, 6 la 6, la Toulouse, cu steaua Stelei autor al unui drop-gol, la care s-a adăugat încercarea netransformată înscrisă de centrul Gheorghe Dragomirescu – Rahtopol.

În afara Cocoșilor, Penciu s-a angajat în luptă și cu naționala italiană. De trei ori i-a înfruntat pe Albaștri. Prima confruntare a avut loc pe Stadionul Santa Maria Goretti din Catania, pe 7 decembrie 1958, atunci când a debutat viitorul căpitan Antonio Di Zitti. În acel meci banderola de căpitan al Italiei era încredințată pilierului milanez Andrea Taveggia, în timp ce pe bancă ședea Sergio Barilari, cel care și-a condus echipa spre o victorie cu 6 la 3.

Penciu și-a luat revanșa, bătând pe Albaștri la București pe 10 iunie 1962 Pe banca italiană se întorsese perechea formată din Aldo Invernici și Aldo Farinelli, deja confirmată cu opt ani mai înainte, în timp ce căpitan era marele Sergio Lanfranchi. România, care ceva mai târziu avea să înfrângă Franța pentru a doua oară în istoria sa, a câștigat fără probleme cu 14 la 6, cu Penciu autor al unei lovituri de pedeapsă cu 10 minute înainte de sfârșitul meciului.

În sfârșit, în noiembrie 1966, la L’Aquila, a avut loc cea de a treia confruntare dintre România și Italia, atunci din nou încredințată lui Sergio Barilari și cu Antonio di Zitti căpitan, în cadrul Cupei FIRA. Naționala noastră a câștigat cu 3 la 0.

În acei ani, după o lungă perioadă de ostracizare, rugbyul Europei de Est a obținut dreptul de a-și organiza propriile turnee. În 1959, tocmai în România, s-a organizat prima ediție a Cupei Victoriei (doi ani mai târziu și-a schimbat numele în Cupa Păcii), la care, în afara țării organizatoare, au participat și Germania de Est, Cehoslovacia și Polonia. Primul loc a fost adjudecat de echipa lui Penciu, așa cum avea să se întâmple și în edițiile succesive, până în anii ’70.

Urmare acelor patru partide magice cu Franța, Penciu s-a mai întâlnit încă de patru ori cu Cocoșii, semnând trei lovituri de pedeapsă, dar ieșind de fiecare dată învins. Întâlnirea de la Nantes, disputată la 3 noiembrie 1967, a fost cântecul de lebădă al fundașului pentru naționala sa. La 35 de ani, după 34 de selecții (dar în acea perioadă nu se disputau prea multe partide internaționale) și un total de 37 puncte marcate, cea mai parte realizate datorită ucigătorului său drop-gol, marele fundaș de la București s-a retras.

Și totuși, Penciu nu a strălucit doar în partidele internaționale. Împreună cu echipa clubului său, C.C.A./Steaua, Alexandru cel Mare a câștigat campionatul de cinci ori și de cinci ori Cupa României.

Printre realizările sale, rămâne memorabilă încercarea realizată la finalul derbiului cu Dinamo, pe Parcul Copilului. Fundașul nostru a interceptat o pasă greșită a adversarului de pe trei/sferturi Giugiuc, a fentat un adversar, a simulat o tentativă de drop-gol, după care s-a lansat într-o cursă de slalom printre adversari până când a culcat balonul dincolo de linia de but.

În 1963 Penciu a executat un drop-gol de la 55 de metri în partida decisivă cu Grivița Roșie, jucată pe vechiul stadion Ghencea, cu vânt puternic ce sufla din lateral. Alex nu se afla perpendicular pe buturi și avea vântul din față. La final Steaua a câștigat cu 6 la zero, luând titlul de campioană națională.

alexandru-penciu-3În 1968, după retragerea de la națională, Alexandru Penciu a antrenat, vreme de un an, copiii de la Steaua, pentru ca apoi să plece.  din țara sa din cauza regimului totalitar al lui Nicolae Ceaușescu, aflat atunci la putere de trei ani. A aterizat în Italia și s-a stabilit în Rovigo, la clubul Tosi Mobili, devenind astfel primul jucător român care a evoluat în afara propriei țări.

La 29 noiembrie a ajuns în orașul Polesine, unde a activat în calitate de jucător-antrenor până în 1973, când a lăsat conducerea echipei în mâinile lui Julien Saby. Nu a cucerit nici un titlu (era epoca echipei Petrarca a lui Memo Geremia), dar în două campionate consecutive, în 1971 și în 1972, fundașul s-a încununat cu titlul de cel mai bun marcator al campionatului, cu respectiv 104 și 124 puncte.

În 1973 Alexandru cel Mare se întorcea în patria sa, iar în anul următor clubul roș-albaștrilor îi organiza o partidă de adio. În acel moment, „Țiganul” a decis să se stabilească definitiv în Italia, cu soția Eugenia și fiica Alexandra. Această alegere a fost prost văzută de către ideologia deformată a regimului român din acele timpuri, iar consecința a fost ștergerea din istoria rugbyului a tuturor statisticilor sale, precum și a numelui unuia dintre cei mai importanți jucători români din toate timpurile.

În 1974, terminată fiind cariera pe teren, Alex a fost angajat ca director al Centrului de Reabilitare a Copiilor Handicapați din Rovigo. Apoi, fostul fundaș a zburat în Canada, unde a antrenat echipa Montreal între 1974 și 1978 și a lucrat, pentru scurtă vreme, ca instructor într-o clinică de fizioterapie.

După ce a petrecut doi ani, între 1978 și 1980, ca antrenor la l’ Oyonnax, în Franța, Penciu s-a întors în Italia, cu sarcina de a salva Rugby Club Mantova A.S.D. Apoi s-a transferat la Villadose și, în sfârșit, la Belluno, unde a luat hățurile echipei ce juca în seria C. Poate din cauza culorilor galben-albastre ale A.S.D. Rugby Belluno, atât de asemănătoare cu cele ale echipei naționale a României, Penciu s-a stabilit definitiv la picioarele munților Dolomiți, unde trăiește și acum.

În perioada 1983 – 1991 Alexandru cel Mare a fost coordonator al Centrului pentru Sport din Belluno, în timp ce din 1995 a inițiat o selecție rugbystică din rândul elevilor școlilor primare din oraș, aducând aproape 100 copii la Club. Între timp, acest mare campion nu a încetat nici o clipă să acorde sprijinul său copiilor cu probleme, lucrând ca instructor de înot pentru tinerii handicapați.

În 1962, Penciu a devenit Maestru Emerit al Sportului, iar de-a lungul anilor i-au fost conferite diferite medalii și diplome, în principal în țara de origine. Dintre acestea sunt de menționat: Ordinul Muncii Clasa a III-a și Steaua Republicii.

În 2009, Alexandru a fost surprins să își găsească propriul portret, de mari dimensiuni, expus pe un perete al Hall of Fame (Holul Celebrităților) de la sediul clubului Wanderers R.F.C. din Johannesburg, Africa de Sud.

(Roberto Vanazzi – La Gazzetta dello Sport Milano)