De ce vorbim despre Cupa William Webb Ellis?

Dogma Creștină, care spune că: „Necunoscute și nebănuite sunt Căile Domnului!”, este perfect valabilă în cazul reverendului William Webb Ellis, cel care ne-a dat, poate, cel mai frumos sport din istoria omenirii.

Cine ar fi putut să prevadă ce va urma, după ce, în anul 1804, tânărul ofițer James Ellis din Queen’s Own Royal Regiment of Horse (redenumit ulterior Dragoon Guards) se căsătorea cu domnișoara Ann Webb. Erau doar doi tineri ce puneau bazele unei familii, ce sperau să dureze mulți ani. La 24 noiembrie 1806, celor doi li se naște al doilea fiu, care primește numele de William Webb Ellis (primul născut se numea Thomas). Dar, la 16 mai 1811, destinul a decis ca ofițerul James Ellis să cadă în bătălia de la Albuera, chiar dacă trupele anglo-portughezo-spaniole, conduse de lordul William Carr Baresford, au învins pe cele franceze, conduse de mareșalul Soult.

Și din nou destinul acționează. Rămasă văduvă și cu resurse materiale limitate, Ann Webb se mută, împreună cu cei doi copii, în localitatea Rugby, din comitatul Warwickshire. Alegerea a fost determinată de faptul că în această localitate funcționa una dintre cele mai bune școli din Regatul Unit, iar legea locală prevedea învățământ gratuit pentru oricine locuia într-o rază de 10 mile (15km) față de școală. Din evidențele școlii din Rugby, pe perioada 1816 – 1825, rezultă că elevul William Webb Ellis s-a remarcat atât la învățătură, cât și la jocul de crichet, cu mențiunea că la crichet „este înclinat să obțină avantaje prin joc incorect” (o apreciere nu tocmai favorabilă pentru un viitor om al Bisericii). Interesant este că nu există nici o mențiune despre jocul de fotbal (așa cum se juca el pe atunci), sau despre inițierea noului joc, ce avea să se numească „Rugby”.

În 1826, după terminarea școlii, se înscrie la Brasenose College din Oxford (un colegiu care, în perioada respectivă, punea accentul pe sport), unde practică, în continuare, crichetul, fiind chiar selecționat, în 1827, în echipa ce s-a confruntat cu veșnicul rival – Cambridge. Și, din nou, nici o mențiune despre rugby.

William Webb EllisÎn 1829 obține licența, iar în 1831 masteratul, după care se alătură Bisericii Anglicane, devenind, mai întâi, capelan la St. George’s Chapel, Albemarle Street, Londra și, apoi, rector la biserica St. Clement Danes in the Strand, tot în Londra. A rămas cunoscut ca reverend cu puternice tendințe reformatoare în cadrul Bisericii Anglicane, aparținând așa-numitei aripi „low church”. Nici o mențiune despre rugby. În 1855 ajunge la rangul de rector la parohia Magdalen Laver din Essex. Există o singură imagine a sa, apărută în 1854, în Illustrated London News, realizată în timp ce ținea o predică în legătură cu războiul din Crimeea.

Nu s-a căsătorit niciodată, nu a avut urmași și, în ultima parte a vieții, s-a îmbolnăvit de tuberculoză, deși a practicat sportul toată viața sa. În 1872 a fost sfătuit să părăsească Anglia și s-a mutat în localitatea franceză Menton, pe riviera franceză, oraș în care au locuit și alte personaje celebre, precum Jean Cocteau sau Panait Istrati. Aici a decedat după numai 6 luni de ședere și a fost înmormântat în cimitirul local. Boala necruțătoare și-a spus astfel cuvântul.

Poate că ar fi cazul să spunem că mormântul i-a rămas necunoscut vreme de peste 90 de ani. De abia în 1958, Alan Ross McWhirter, părintele Guinness Book of Records, avea să identifice mormântul CP 957 drept locul în care se odihnește inventatorului jocului de rugby.

statuie WWEȘi totuși, explicațiile de mai sus nu sunt suficiente. De unde știm că William Webb Ellis este părintele rugbyului, pe care îl jucăm noi astăzi? La 10 octombrie 1876, Matthew Bloxham, într-un articol publicat în „The Meteor, the Rugby School Magazine”, spune că, „din surse sigure” (nemenționate niciodată), cel care a inventat rugbyul, „transformând fotbalul din jocul cu piciorul, într-un joc cu mâna” a fost un elev de la Rugby School, pe nume William Webb Ellis. În explicația sa, se arată că regula fotbalului jucat la acea vreme era ca „un jucător ce prinde balonul cu mâna trebuie să alerge înapoi spre propriul teren până unde dorea, în timp ce adversarii erau obligați să se oprească pe linia imaginară ce trecea prin locul unde acesta luase balonul în mână și să rămână acolo, până când purtătorul de balon îl șuta sau îl plasa la pământ pentru șutul unui coechipier”. William Webb Ellis nu a ales nici una dintre variantele permise de regulament, ci a fugit înainte cu balonul și l-a culcat între buturile adverse. Aceasta s-a întâmplat în vara anului 1823 și momentul este considerat ca dată a nașterii rugbyului modern.

Și iarăși, trebuie să dăm unele explicații suplimentare. Ceea ce jucăm noi astăzi se numește oficial „Rugby Union Football”, joc care s-a desprins de fratele său „Rugby League Football” de abia în 1895, an în care s-a efectuat și prima investigație serioasă pentru identificarea autorului jocului de rugby. Dacă vrem să stabilim cine a inventat „Rugby Union”, atunci trebuie să acceptăm ideea că regulile sportului actualmente cunoscut de noi ca „Rugby” au fost stabilite de către clubul britanic „Blackheath FC. Rugby School”, cunoscut și onorat în zilele noastre drept „The Club”. Orice britanic știe acest lucru, iar pe tribuna a I-a a stadionului din localitatea Blackheath, de la sud de Londra, scrie (din culoarea scaunelor) chiar „The Club”[1]. Pare anecdotic, dar motivul pentru care cei de la Blackheath au decis să se separe de alte forme de rugby sau fotbal rezidă în dorința acestora ca, în rugbyul jucat de ei, să se permită lovirea adversarului cu piciorul în zona tibiei, regulă abolită după numai un an (1896).

Lăsând gluma la o parte, astăzi toată lumea acceptă că paternitatea jocului de rugby aparține, fără discuții, lui William Webb Ellis. De aceea, atunci când s-a decis organizarea unei cupe mondiale (campionat mondial), cupei oferite câștigătorului i s-a dat numele de William Webb Ellis Trophy.

114180797_rugby_342478cȘi o ultimă remarcă. În anul 2003 Cupa William Webb Ellis a fost cucerită de Anglia, Jonny Wilkinson fiind principalul autor al victoriei din finală asupra Australiei. Într-un gest de recunoștință pentru părintele rugbyului, Jonny s-a dus la cimitirul din Menton și a depus trofeul pe mormântul celui ce a fost reverendul William Webb Ellis.

Anul acesta, în septembrie și octombrie, se va desfășura o nouă ediție a Cupei Mondiale la Rugby. Cine o va câștiga? Rămâne de văzut. Eu personal cred în Noua Zeelandă, care parcă joacă altceva decât celelalte participante. Dar, așa cum am spus și la început: „Necunoscute și nebănuite sunt Căile Domnului!” Noi avem datoria să strigăm: „Hai România!”. Mai ales că noi, Românii, am participat la toate edițiile Cupei Mondiale. „Hai băieți! Să nu ne faceți de rușine!”

 

Secretar General al A.I.R.

col. (r) Alexandru Valentin Popescu

[1] Localitatea Blackheath s-a construit pe locul unei uriașe gropi cu var unde erau aruncate cadavrele londonezilor bolnavi de ciumă bubonică. După ce groapa a fost astupată cu un strat gros de pământ, acesta a continuat să emane o căldură destul de ridicată, datorită reacțiilor chimice care au continuat o bună perioadă de timp. Oamenii săraci stabiliți aici au apreciat această „căldură neagră – blackheath”, ce le permitea să facă economie la combustibili pe vreme rece.