Înființat în anul 1960, Clubul Ziariștilor de Rugby decernează în fiecare an, începand cu 1976, premiul memorial “Pat Marshall,” unei personalități proeminente a rugbyului mondial.
La dineul de anul acesta, trofeul, care a fost decernat pentru prima oară jucatorului galez si Leu Britanic Mervyn Davies în 1976, a fost prezentat lui Sya Kolisi, căpitanul Africii de Sud, campioana mondială.
În afară de Marele Premiu “Pat Marshall”, ziariștii decernează un număr de premii speciale unor personalități de prestigiu ale rugbyului britanic si internațional.
Printre cei invitați anul acesta s-a aflat și Mircea Paraschiv, fost căpitan si antrenor al echipei României, premiat pentru contribuția sa la dezvoltarea și propășirea rugbyului românesc.
Sărbătorit la Londra
Iată cum a fost introdus participanților la dineul din 13 Ianuarie fostul căpitan al României aflat în sala împreună cu soția sa, Smaranda:
“Vă prezentăm asta seara o personalitate, care ne reamintește că marii jucători de rugby nu se nasc numai în țările așa numite de “Nivel Unu”. El a reprezentat România în 92 de meciuri internaționale între 1975-1987, dintre care 64 meciuri test.
Fără îndoială că în această perioadă el a fost unul dintre marii jucători ai României și probabil unul din cei mai buni mijlocași la grămadă din lume.
În 1976 a devenit căpitan al României, iar palmaresul echipei pe care a condus-o este impresionant: 60 de meciuri jucate, dintre care 40 de victorii, 1 meci nul și 19 înfrângeri.
El a fost de asemenea co-căpitan (împreună cu Gheorghe Dumitru) și antrenor second (antrenor principal Mihai Naca) al echipei României la prima Cupa Mondială în 1987.
Mircea Paraschiv, fără îndoială una dintre legendele autentice ale rugbyului european, a fost de asemenea primul jucător român care a să fie intronizat în “Wall of Fame” la Twickenham, Londra.”
“Piticul” de la Sportul Studențesc
Născut pe 14 decembrie 1954, Paraschiv a fost crescut de la vârsta de un an de mama sa divorțată, împreună cu bunica sa.
El a început să joace rugby la Școala Generală 64, unde era intern, sub supravegherea profesoarei Mariana Lucescu, prima femeie antrenor din România.
Deși a avut mai multe apariții pe post de centru ca junior, poziția care l-a consacrat pentru restul carierei a fost cea de mijlocaș la grămadă.
Ignorat de selecționerii echipei României de juniori din cauza staturii sale – fiind mic și slăbuț, fusese poreclit “Piticu” de coechipieri – el a fost imediat recrutat de Theodor Rădulescu, pe atunci antrenorul echipei Sportul Studențesc, care i-a remarcat viteza explozivă, viziunea si flerul.
Tot Rădulescu, un antrenor cu mare experiență și intuiție, îl sprijină la comisia de selecție a federației, astfel că tânărul mijlocaș la grămadă își face debutul internațional în octombrie 1974 în echipa României sub 23 de ani, împotriva omologilor francezi, care adunaseră mai multe stele viitoare ale rugbyului francez: Palmie, Rives, Romeu, Charvet si Sangalli.
Victoria tinerilor români cu scorul de 13-3, cu Paraschiv dând dovada calităților care aveau să-l consacreze.
Epoca Irimescu
În 1975, transferat deja la Dinamo București, club cu care a rămas asociat întreaga sa carieră, Paraschiv a fost selectionat în echipa națională de seniori, făcându-și debutul în meciul cu Spania de la Madrid, pe 4 mai.
Câteva luni mai târziu era unul dintre membrii lotului național selecționat de Valeriu Irimescu și Petre Cosmănescu, care cu Alex Pop căpitan, se îmbarca pentru Noua Zeelandă, un turneu istoric care a pus bazele evoluției ulterioare a Stejarilor într-una dintre forțele rugbyului mondial.
Se poate spune că turneul din Noua Zeelanda din 1975 a oferit rugbyului românesc în căutare de modele viabile pentru a progresa, un context ideal pentru a se dezvolta, iar lui Mircea Paraschiv, o stea în ascensiune, posibilitatea să învețe și să se afirme.
Căpitanul de atunci al Stejarilor, grivițeanul Alex Pop, un jucător de linia a III-a cu o mare rază de acțiune și cu o viziune de joc remarcabilă, și-a dat seama imediat de valoarea tânărului recrut.
“Pot spune fără nicio îndoială ca Mircea s-a născut un superstar al rugbyului; Repet, născut, nu făcut! Calm și încrezător în forțele proprii, Mircea poseda o tehnică individuală impecabilă care sfida vârsta sa fragedă.
Schimbările sale de viteză și precizia paselor sale erau pur și simplu uluitoare, neobișnuite pentru un tânăr care cu un an sau doi înainte era încă junior.
Ca să nu vorbim de jocul lui de picior tactic, precum și de tehnica sa de placaj, care oprea orice adversar, indiferent de mărime.
De la primul antrenament cu echipa națională a fost clar că aveam de-a face cu un talent special, care “citea” jocul cu precizie și reacționa instantaneu la situațiile tactice cu care se confrunta.
Calm și intens, Mircea as fost un jucător de echipă autentic și un lider natural. Geniul antrenorului Valeriu Irimescu, care de abia luase in primire Stejarii, a fost confirmat de evoluția ulterioară a lui Paraschiv și a grupului de tineri pe care i-a selecționat pentru Noua Zeelanda în 1975: inclusiv Dumitru Alexandru, Mircea Munteanu, Enciu Stoica, Petrica Motrescu, Mihai Bucos, Gheorghe Dărăban și mai târziu Florică Murariu, care colectiv, au pus bazele unei perioade de mari succese ale rugbyului românesc.
Faptul că am fost asociat cu acest grup de oameni, a fost pentru mine un privilegiu și a rămas mândria carierei mele în rugby,” a observat Alexandru Pop.
Epoca de glorie
Un an mai târziu, după retragerea lui Pop de la echipa națională, Paraschiv devine căpitan al echipei României – la 21 de ani cel mai tânăr căpitan din istoria rugbyului românesc.
Primul său meci în noul sau rol este cel cu Olanda în martie 1976, an în care noua echipă a României începe să folosească din ce în ce mai bine “lecțiile” învățate în Noua Zeelandă.
Prima demonstrație, are loc in noiembrie, când Romania învinge Franta 15-12 după un meci spectaculos de mare intensitate, în care Stejarii a înscris trei încercări, față de unul al francezilor.
XV-le Cocoșului Galic a condus cu 12 – 0, dar românii au revenit pe tabela de marcaj, Paraschiv marcând eseul unei victorii istorice.
Este primul meci împotriva Franței al tânărului mijlocaș la grămadă, în care îl are ca adversar direct pe căpitanul Franței de atunci, faimosul Richard Astre, primul din seria de mijlocași la grămadă celebri ai Frantei cu care s-a confruntat – Jacques Fouroux, Jean-Pierre Elissalde, Jerome Gallion si Pierre Berbizier.
Pentru fostul său coechipier, Mihai Bucos, unul dintre marii jucători ai epocii, succesele echipei României din acea vreme nu pot fi explicate fără a lua în considerare factorul Paraschiv, descris de fostul fundaș și mjlocaș la deschidere, ca “un jucător complet, rapid, exploziv si inteligent, cu un joc la mână de mare finețe și cu o tehnică superioară a jocului de picior.
Un conducător de joc excelent, cu o inteligență tactică neobișnuită… Un excelent lider si “man-manager” “ îl descrie Bucos.
“Intuiție superlativă”
Aceast crochiu este completat de părerea un alt fost coechipier, aripa de trei-sferturi Petre Ianusievici, un alt bun elev al lui Irimescu, devenit ulterior antrenor al echipei României, și apoi al Germaniei, astfel: “Paraschiv avea în plus o abilitate neobișnuită de a scana terenul de joc, dincolo de prima linie de apărare, găsind soluții inedite atât în atac cât și în apărare. O intuiție superlativă îl ajuta să citească intențiile adversarului și să reacționeze ca atare.”
Pentru pilierul Ioan Bucan, unul din oamenii de bază ai pachetului de înaintași din anii 1980, Paraschiv a rămas “un model pentru co-echipieri, atât pe teren cât și în afara lui; un foarte bun conducător de joc, animat de o dorința feroce de a învinge, capabil să tragă echipa înainte de unul singur, prin voința sa extraordinară.”
Acest capitol din istoria echipei naționale, care poate fi intitulat perioada Irimescu, l-a avut pe Mircea Paraschiv ca exponent și promotor al filozofiei de joc a marelui antrenor.
Irimescu, poreclit “Profesorul” de jucătorii săi, a văzut în micuțul mijlocaș la grămadă, jucătorul ideal, capabil să exprime noua filosofie de joc pe care încerca s-o implementeze.
Circumstanțele i-au fost într-adevăr favorabile, deoarece în 1973 rugbyul românesc reluase relațiile cu rugbyul britanic, întrerupte in anii ‘50, în contextul apariției pe scena a unui întreprinzător promotor de rugby din Bath, Glyn Maddocks, care a jucat un rol important în promovarea rugbyului românesc în Marea Britanie și Irlanda.
Pe de altă parte, metodologia de pregătire a elitei rugbyului românesc își confirmase valoarea prin victoriiile împotriva Franței din 1960 și 1962, la care Irimescu, probabil cel mai tehnic și complet jucător român pe liniile dinapoi, a contribuit din plin.
Apariția generației Paraschiv & Co a avut în Irimescu, numit antrenor federal dupa întoarcerea sa din Franța, elementul cristalizator.
Nu trebuie uitați numeroșii antrenori de valoare, care au contribuit la acest proces, de la Gheorghe Pârcălăbescu, Viorel Morariu și Radu Demian, la Alexandru Paloșanu, Titi Ionescu, Mihai Naca și Theodor Rădulescu.
Turneul din 1979 din Îara Galilor, cu Viorel Morariu ca manager și Irimescu ca antrenor, care s-a încheiat cu victoria la limită a Galezilor, 13-12 în meciul de pe celebrul Arms Park de la Cardiff, a deschis poarta de intrare a rugbyului românesc în lumea rugbyului britanic și a devenit catalizatorul succeselor din anii 1980.
Turneul din anul următor în Irlanda în care Paraschiv și echipa au stralucit, a confirmat nu numai intuiția lui Irimescu ca selecționer, dar și validitatea filosofiei sale de joc.
România poseda acum un grup de 50-60 de jucători de clasă internațională, care au crescut și înflorit sub conducerea lui Irimescu și a ajutoarelor sale.
Deși Irlanda nu oferise României statutul de partener într-un meci Test, meciul egal cu Irlanda de pe Lansdowne Road la Dublin, (13-13), precedat de victoriile impotriva provinciilor Ulster și Munster și urmat de demolarea clubului englez Leicester, 39-7, într-un meci epocal (un “cadou” românesc la sărbătorirea centenarului marelui club englez) urmate de victoria cu 15-0 în fața Franței au facut din 1980 “annus mirabilis” al rugbyului românesc, un an de referință în care a început să se vehiculeze, poate cam prematur și mai ales la nivel FIRA (forul continental), ideea invitarii României in Turneul celor 5 Natiuni.
Securiștii sabotează
Oricum, în anul următor, 1981, Scoția, devine prima din țările membre ale International Board (țările de Nivel Unu), care să acorde meciului cu România statut de Test, (Scoțienii reușesc să câștige cu 12-6 pe Murrayfield la Edinburgh) o indicație clară a progresului Stejarilor, iar Noua Zeelandă vine la București pentru mult așteptatul meci test promis Romanilor dupa turneul de la Antipozi din 1975.
Din punct de vedere sportiv, turneul All Blacks a fost un succes, deși Stejarii au pierdut la limită meciul test cu 6 – 14, pe stadionul 23 August, în 24 octombrie.
Din punct de vedere promoțional și politic, turneul a fost un dezastru, datorită agenților Securității care i-au sufocat pe vizitatori cu “atențiile” lor nedorite, ca să nu mai vorbim de felul în care îi tratau pe localnicii care încercau să intre în contact cu ei.
Eforturile ofițerului de legătură al Federației Române de Rugby, fostul căpitan Alex Pop, de a aplana diversele conflicte și momente neplacute provocate de securiști, au reusit să evite deteriorarea relațiilor, mai ales datorită prieteniei sale cu căpitanul All Blacks, Graham Mourie, și respectului de care era inconjurat ca fost căpitan al nationalei.
Dupa ce International Board a digerat raportul conducerii echipei Noii Zeelande după turneu, ipoteza admiterii României in Turneul celor 5 Națiuni a fost complet eliminată.
Cinicii, sau poate realiștii, din lumea sportului românesc, s-au întrebat ulterior dacă nu cumva, excesele securiștilor care îi urmăreau și agresau pe vizitatori zi și noapte, fabricând mici persecuții și incidente neplăcute, nu a avut de fapt drept scop, chiar distrugerea aspiratiilor rugbyului românesc de a intra în Turneul Celor 5 Națiuni. Nu vom ști niciodată!
Prima Cupă Mondială
Cert este că anul următor, Stejarii și-au continuat percursul ascendent cu caștigarea celor două Teste în Zimbabwe, și cu o nouă victorie împotriva Frantei, pe 31 octombrie pe stadionul Giulești, când Paraschiv, în formă superbă, a marcat unicul eseu care a adus victoria (13-9) Stejarilor.
În noiembrie 1983, mult așteptata vizită a echipei Țării Galilor la București s-a materializat, iar România, antrenată de tandemul Irimescu – Rădulescu a făcut un meci de zile mari administrând o înfrângere istorică (24 – 6) echipei galeze condusa de Eddie Butler si antrenată de John Bevan.
Paraschiv l-a dominat categoric pe adversarul său direct Ray Giles, iar giganții României, Ștefan Constantin, Gheorghe Dumitru și Gheorghe Caragea, au monopolizat marginea, lăsându-i în umbră pe cei doi săritori galezi, Perkins și Shaw.
La începutul lui decembrie la Toulouse, Franța reușește cu greu sa învingă cu 26-15 o echipă României plină de aplomb, dar este clar că în ciuda victoriilor românești, diferența de valoare între rugbyul francez și cel român rămâne constantă.
Pe 20 mai 1984, Stejarii produc un alt meci memorabil, reușind să învingă (28-22) echipa Scoției, câstigătoarea Marelui Șlem în Turneul celor 5 Națiuni încheiat cu două luni înainte.
Paraschiv, în forma mare, înscrie una din cele trei eseuri ale Stejarilor, cimentandu-și locul printre stelele rugbyului continental.
Era clar că România își merita locul la masa mare a rugbyului mondial, chiar după o înfrangere la limită în fața Angliei, 22-15 pe 5 ianuarie 1985, peTwickenham la Londra și o înfrângere împotriva Scotiei, 33-18 la Bucuresti pe 29 martie 1986.
Echipa României devine una dintre cele 16 echipe invitate să participe le prima Cupă Mondială în 1987 în Noua Zeelandă.
Și asta dincolo de o serie de înfrângeri, unele în fața unor adversari minori în 1986 (Tunisia – România 17-15), iar altele la scor (Irlanda – România 60-0 la Dublin).
Aceasta este perioada în care se produce o degringoladă greu de înțeles și de explicat și care se încheie cu demisia lui Valeriu Irimescu, o pierdere ireparabilă pentru rugbyul românesc.
Irimescu este înlocuit cu fostul internațional Dumitru Mihalache, care a fost de asemenea numit manager la prima Cupă Mondială și ulterior a fost ales presedinte al FRR.
Jucător genial
Paraschiv, care fusese absent la Dublin, este numit antrenor secund al echipei la Cupa Mondială din 1987, avându-l pe Mihai Naca ca antrenor principal.
Dumitru “Meke” Mihalache care fusese coleg de echipă cu Paraschiv la Sportul Studențesc, iar apoi ca președinte al FRR l-a avut pe fostul mijlocaș la grămadă ca antrenor la Cupa Mondială din 1999, scria într-o notă pentru acest articol: “Paraschiv a fost un jucator excepțional, de o mare spontaneitate, creativ și cu o intuiție ieșită din comun, probabil genetică, care-i permitea să evaluaze instantaneu toate opțiunile prezente.
Avea o pasă impecabilă, precisă si foarte lungă, producea niște demaraje pe langă grămadă explozive și greu de oprit, foarte tenace și gata de confruntare fizică, ca să nu mai vorbim de apărarea sa impecabilă, bazată pe o tehnică de placaj de vis.
Nu știu dacă toți acești factori adunați constituie definiția geniului la rugby, dar e clar că această combinație de elemente l-a făcut pe Paraschiv una din forțele dominante ale rugbyului european la sfârșitul anilor 1970 și începutul anilor 1980, precum și cheia de boltă a succeselor echipei antrenate de Irimescu.”
Antrenor al Stejarilor și al Haiducilor
Ca antrenor, Paraschiv și-a început cariera la clubul unde jucase, Dinamo București, cu care a câștigat opt titluri de campion al țării ajutat de adjunctul său, Mihai Cornel.
Iată ce notează Dumitru Mihalache, care l-a cunoscut bine în toate ipostazele sale, ca jucător, căpitan de echipă, ca antrenor și manager: “A fost întodeauna un tip studios și pasionat de subtilitățile jocului, pe care le-a analizat în profunzime.
A încercat mai întodeauna să aprofundeze complexitățile jocului și a fost preocupat de metodele moderne de antrenament si pregătire.
Se poate spune, că din toate ipostazele sale, munca sa de antrenor a suferit cel mai mult datorită temperamentului său volcanic, nestăpânit.”
Înainte de a deveni antrenor al echipei naționale de seniori (la 40 de ani cel mai tânăr antrenor al Stejarilor) Paraschiv a antrenat România U21.
Ca antrenor al echipei de seniori el a fost implicat în trei Cupe Mondiale: în 1987 ca asistent al lui Mihai Naca, în 1995 ca antrenor al liniilor dinapoi sub conducerea lui Theodor Rădulescu și în final ca antrenor principaș în 1999.
Și-a încheiat cariera de antrenor al Stejarilor cu dezastrul de pe Twickenham din 2001, (Anglia 134 România 0), pe care l-a descris ca pe “cel mai umilitor moment al carierei”.
Paraschiv a mai antrenat în perioada 2012 – 2016 naționala Republicii Moldova, aducându-i pe Haiduci la un pas de promovare în nivelul II european alături de Georgia și România.