Sursa: https://www.rfi.ro/sport-120908-rugby-romania-detinatoarea-necunoscuta-unui-record-mondial
O revizuire recentă a bazei de date românești de după război a dezvăluit că Stejarii, cunoscuți la vremea respectivă după acronimul comunist de RPR (Republica Populară Română), sunt deținătorii efectivi ai unui record mondial, după ce au terminat neînvinși o serie de 25 de meciuri test conscutive (între care două victorii și două meciuri egale cu Franța), între mai 1959 și noiembrie 1964, depășind recordul considerat a fi deținut de Cipru, 24 de victorii în perioada 2008 – 2014.
Primul meci al seriei s-a jucat împotriva Germaniei de Est (RDG), la acea vreme unul dintre adversarii obișnuiți ai României în patrulaterul est-european, “Cupa Victoriei”, care a inclus și Polonia și Cehoslovacia.
Ar fi fost de mult un record stabilit, evident pentru toată lumea, dacă nu ar fi fost două erori bizare (înfrângeri cu 0 – 6 în loc de victorie cu 6 – 0 în fața Poloniei pe 24 mai 1960 și 6 – 24 în loc de 24 – 6 pe 22 mai 1961), care s-au strecurat aici și a derutat majoritatea statisticienilor, care par să verifice toate informațiile cu pachetele disponibile de gestionare a datelor on-line.
În primul meci, românii, conduși în teren de legendarul lor pilier stânga (și uneori mijlocaș la deschidere), Gheorghe Pârcălăbescu, considerat de toată lumea drept strategul jocului agresiv și eficient pe înaintare al românilor, au înscris cinci încercări unei echipă dârze a Germaniei de Est câștigând meciul de deschidere al turneului cu 21-6 pe stadionul Dinamo din București la 19 mai 1959.
Antrenați de Nicolae “Nicu” Pădureanu, un tânăr antrenor care, până la sfârșitul deceniului a atins un statut aproape mitic (și cu Arthur Vogel, un fost antrenor al naționalei și omul care și-a croit drumul către măreție în fundal în calitate de consilier) au continuat învingând atât Polonia (41-3), cât și Cehoslovacia (11-0) – la acea vreme cea de-a doua echipă cea mai puternică din estul Europei, câștigând turneul inițial.
Actul final al anului și al anilor ’50 a fost un alt meci împotriva est-germanilor, cărora li s-a oferit onoarea de a juca pe Stadionul Național “23 August” din București, la sfârșitul lunii septembrie.
România a câștigat din nou 38-6, cu Alexandru Penciu, Viorel Morariu, Aurel Barbu, Mihai Vusek, Gheorghe Graur și Dumitru Zlătoianau, marcând numeroase încercări.
Acestea au fost zilele incerte care au urmat epurărilor din rugby-ul românesc din 1958, când mai mulți jucători de vârf au fost dați afară ca fiind suspecți din punct de vedere politic din partea celor două cluburi militare (Dinamo – Poliția și CCA – Armata) și utlerior din lotul național.
Aceasta a dus la anularea celui de-al treilea turneu în Marea Britanie în 1958 și a amânat speranțele românești de a juca în mod regulat împotriva echipelor naționale din insulele britanice cu mai mult de un deceniu.
Prima victorie cu Franța
În anul următor, 1960, turneul patrulater, încă numit “Cupa Victoriei”, a avut loc în Germania de Est, iar românii, conștienți de necesitatea accelerării campaniei de recrutare, au trimis o echipă mai tânără, antrenată de tehncianul șef al CCA, Petre Cosmanescu și cu Gheorghe Pârcălăbescu căpitan.
Aproximativ jumătate din cei 40 de jucători au fost ținuti în cantonament, pentru a pregăti pentru meciul cu Franța, în luna următoare.
Românii au câștigat toate cele trei meciuri ale Cupei Victoriei – învingând Polonia cu 6-0 la Altenberg, RDG 5-0 la Pirna și Cehoslovacia cu 13-3 la Glauchau, dar meciurile au fost mai dure și scorurile mai strânse decât în turneul precedent.
Meciul cu Cehoslovacia de pe 27 septembrie a fost al 17-lea al lui Pârcălăbescu într-un tricou al naționalei și ultimul. S-a retras după 20 de ani de rugby internațional, debutând împotriva Italiei în 1940, în vârstă de 20 de ani (una dintre cele mai lungi cariere internaționale în rugby-ul mondial) și s-a alăturat imediat lui Nicolae Pădureanu în rândul antrenorilor pentru marele meci cu Franța.
Interesant este faptul că echipa pentru jocul cu Franța a fost schimbată în întregime, cu tânărul flanker de la Grivita Rosie, Viorel Morariu, preluând funcția de căpitan.
România a scris istorie pe gazonul stadionului din 23 August din București, învingând Franța pentru prima oară în istorie cu 11-5, cu Aurel Barbu, un fost campion de sprint introdus pe aripa de vizionarul Parcalabescu, marcând o încercare, eseu transformat de fundașul Alexandru Penciu, care a adăugat și două penalități, în timp ce Franța, a înscris o încercare de căpitanul Francois Moncla transformat de incredibilul fundaș Michel Vannier.
Egal în deplasare cu Franța
În 1961, turneul est-european, redenumit “Cupa Păcii” – pentru a valorifica reputația mondială a cursei cicliste cu același nume – a fost găzduit de Federația Cehoslovacă, dar România, aliniind primul lor XV, au câștigat cu ușurință, învingând Polonia 24-6 la Bratislava, și RDG cu 34-0 la Brno.
Ca de obicei, Cehoslovacia le-a oferit cea mai dârză rezistență, însă oamenii ui Morariu au terminat victorioși cu 19-12, după o luptă aprigă.
Înaintea meciului României împotriva Franței la Bayonne, RDG își trimite echipa pentru un meci internațional amical la începutul lunii noiembrie, care le-a asigurat românilor o bună încălzire, pe care au câștigat-o cu 27-0.
O săptămână mai târziu, elevii lui Pădureanu și Cosmănescu, au remizat, 5-5 cu francezii, cu Morariu marcând o încercare, transformată de fundașul Alexandru “Cel Mare” Penciu.
Victorie și egal cu Franța
În anul următor, 1962, turneul “Cupa Păcii” s-a mutat în Polonia și, deși românii au câștigat toate cele trei meciuri, 25-5 cu Germania de Est și 26-6 cu Polonia, s-au luptat din greu împotriva bravilor cehoslovaci câștigând în final cu 11-6.
Luna următoare românii au avut învins Italia cu14-6 la București, iar în noiembrie au reușit să învingă din nou Franța pe 23 August cu 3-0, după o luptă aprigă înaintare, singurele puncte fiind marcate de Penciu dintr-o penalitate.
1963 a început ca de obicei, în mai, cu “Cupa Păcii”, pe care românii au păstrat-o din nou învingându-și adversarii obișnuiți Cehoslovacia 23-3 în finală, după ce au surclasat nou-venita Bulgaria 70-3 în primul tur și Germania de Est 15-0 în semifinală.
La jumătatea lunii decembrie, România s-a deplasat la Toulouse, pentru de acum anualul meci cu Franța, care s-a terminat pentru a doua oară pe teren francez într-o remiză, 6-6, al 22-lea meci din seria lor neînvinsă.
Strălucitul centru român Gheorghe Dragomirescu-Rahtopol a marcat o încercare, iar maestrul Penciu a adăugat un drop-goal, în timp ce Dupuy și Gachassin au marcat cele două încercări ale francezilor.
Morariu – căpitanul fantastic
Ediția finală a Cupei Păcii, primul eveniment din 1964, a avut loc în regiunea Saxonia din Germania de Est pentru a ajuta la promovarea dezvoltării jocului de rugby aflat la începuturi.
România i-a învins pe ambii rivali, Cehoslovacia cu 14-3 și pe “partenerii lor” 28-6 cu RDG câștigând definitiv Cupa.
La jumătatea lunii noiembrie, românii au jucat pentru prima oară cu Germania de Vest (RFG) la București, au fost antrenați de Nicu Pădureanu, probabil cel mai de succes antrenor român din istorie, și Dumitru Manoileanu, cu Viorel Morariu căpitan de echipă, au câștigat confortabil 19-3 – a 25-la meci internațional consecutiv fără înfrângere.
Două săptămâni mai târziu, această secvență remarcabilă a fost încheiată de Franța la București. Les Bleus au depășit un efort defensiv românesc aprig pentru a câștiga 9-6, prima lor victorie împotriva României în 5 ani.
Această poveste de succes nu a fost complet neașteptată. Românii dăduseră lumii un avertisment cu privire la potențialul lor în 1957, când elevii lui Arthur Vogel, Ioan Buzoianu și Pădureanu, pierduseră la limită 15-18 față de Franța, pe 23 August în fața a 95000 de spectatori – record mondial la acea vreme pentru un joc de rugby, cu drop-goal-ul lui Vannier în prelungiri, salvând francezii de un egal jenant la acea vreme.
Turneele lor în Anglia și Țara Galilor în 1955 și 1956, au confirmat progresul românilor. Coloana vertebrală a echipei care a învins Franța pentru prima dată în 1960 și a stabilit recordul mondial de 25 de meciuri consecutive fără înfrângere a fost modelată în acei ani.
Alexandru “Cel Mare” Penciu
Artizanul inițial al întregului edificiu a fost Arthur Vogel, un vizionar de rugby modest, care a studiat manualele lui Doc Craven încă din timpul războiului.
Un factor extrem de important a fost introducerea rugby-ului în programa Academiei Naționale de Educație Fizică și Sport, cu un fost taloneur, Nicolae Pădureanu, printre cei mai vechi absolvenți ai ei.
Un alt element al progresului românesc a fost Pârcălăbescu, un om de știință agronom și un profund gânditor de rugby, care s-a retras ca jucător chiar înainte de meciul cu Franța din 1960, el începându-și cariera internațională împotriva Italiei în 1940.
Omul care a preluat funcția de căpitan, Viorel Morariu (cunoscut sub numele de Moraru la acea vreme), era un “lider în așteptare” de ceva vreme și a condus echipa în 13 din cele 25 de meciuri. Piesa finală a caleidoscopului a fost echipa în sine, produsul unei generații neobișnuit de talentate și dornice de afirmare.
Morariu, care până atunci era jucător-antrenor al clubului campion Grivita Roșie, a fost susținut de o mulțime de colegi capabili și fideli, care a inclus pe gigantul de doi metri din Cluj, numărul 8 Radu Demian (care a jucat în 16 din cele 25 de meciuri), pilierul stânga Alexandru Teofilovici (16 apariții), înaintașul jolly joker Alexandru Ionescu (16 apariții – care ar putea juca de la pilier până la mijlocaș la grămadă), linia a treia Mircea Rusu (cu 14 apariții – probabil cel mai înzestrat înaintaș linia a III-a din generația generația sa), linia a II-a Vasile Rusu (nu era rudă cu precedentul) (în 13 meciuri) și taloneurul Paul Iordachescu (de asemenea, 13 apariții), care au format axa unui temut pachet de înaintași.
Gheorghe Pârcălăbescu – in memoriam
Postul de mijlocaș la grămadă a fost împărțit de Costel Stănescu (13) cu Adrian Mateescu (12), (și ocazional Panait Merghișescu), cu elegantul și discret influentul Rene Chiriac, care a devenit mijlocaș la deschidere (18 apariții), deservind o linie dinapoi uimitor de dotată, cu nume ca Paul Ciobanel (14 apariții), Valeriu Irimescu (11), Ioan Sava (14).
Deși Irimescu (la vremea aceea cel mai tânăr dintre acest grup de jucători neobișnuit de talentați, nu-și dezvăluise pe deplin geniul), două personaje s-au remarcat printre ei; Mihai Wusek, un prodigios talent, care putea juca cu ușurință oriunde printre cei cinci din spate (centri, aripi, fundaș), ajungând la un record 20 de apariții – pentru acest grup de jucători, precum și geniul neobișnuit al fundașului de clasă, Alexandru Penciu, poreclit “Alexandru cel Mare” de către un inspirat scriitor britanic în căutarea unei hiperbole pentru a-i descrie contribuția colosală la efortul românesc, care a jucat în 19 din cele 25 de teste.
Aceasta este povestea a cum și de către cine a fost realizată această serie record mondial de meciuri tst fără înfrângere.
Clasamentul arată astfel:
1. România 25 de meciuri fără înfrângere (1959 – 1964)
2. Cipru 24 (2008 – 2014)
3. Anglia 19 (2015 – 2017)
4. Noua Zeelandă 18 (2015 – 2016)
5. Africa de Sud 17 (1997 – 1998)