Alexandru cel Mare
S-a născut în București la 1 noiembrie 1932. Este profesor de educație fizică, absolvent al Institutului Pedagogic, promoția 1972. A debutat în rugby la clubul „Petrolul” București în campionatul 1946/1947, avându-l ca antrenor pe Traian Picu.
Postul pe care s-a specializat a fost cel de „fundaș” – era cel mai bun „fundaș ofensiv” – dar juca excelent și pe postul de „centru”. În 1947 se transferă la clubul „Locomotiva P.T.T.” (avându-l antrenor pe Francisc Covaci), unde activează până în 1952. Cu echipa de juniori a acestui club cucerește primul său titlu de campion național.
În 1952 se transferă la clubul „C.C.A.” (viitorul „C.S.A. Steaua”), unde va cunoaște adevărata sa consacrare. Până în anul 1968, alături de colegii de echipă „steliști”, va cucerii cinci titluri naționale (în 1952/53, 1953/54, 1960/61, 1962/63 și 1963/64) și patru cupe ale României, sub îndrumarea antrenorilor Alexandru Argeșiu, Petre Cosmănescu și Nicolae Gheondea. Selecționat, pentru prima oară, în 1955 în echipa națională a României (3 – 0 într-un meci amical împotriva Cehoslovaciei la Brno), a participat (până în 1967) la 34 meciuri internaționale. A jucat de nouă ori împotriva Franței, pe care a învins-o de două ori (11 – 5 și 3 – 0 la București), iar în două rânduri partidele s-au încheiat la egalitate (6 – 6 la Toulouse și 5 – 5 la Bayonne). Ultimul meci internațional în care a jucat a fost cel disputat pe 10 decembrie 1967 la Nantes, pierdut cu 3 – 11 în fața Franței (cele trei puncte ale României au fost înscrise tot de Penciu, dintr-o penalitate). Cu echipa națională a României, Alexandru Penciu a câștigat două titluri de Campion European FIRA și de două ori a fost Vice-campion (locul întâi fiind ocupat de Franța).
În anul 1955 Romania a efectuat un turneu în Marea Britanie, unde a susținut meciuri contra puternicelor echipe de club Swansea (victorie cu 19-3), Cardiff (înfrângere 3 – 6) și Harlequins (egal 9-9). În meciul cu Cardiff, disputat pe stadionul Arms Park, în fața a peste 70.000 de spectatori, Alexandru Penciu a fost ovaționat momente bune la sfârșitul partidei. Mai mult, spectatorii au intrat pe gazon și i-au cerut jucătorului român echipamentul. „Am rămas doar cu ghetele”, rememorează Alexandru Penciu (în prezent, tricoul cu numărul 15, purtat în acel meci memorabil de către fundașul român, se află în vitrina muzeului de la stadionul Arms Park).
Jocul foarte bun făcut de fundașul român i-a impresionat pe scrupuloșii jurnaliști britanici, care l-au numit Alexandru cel Mare (Alexander the Great) și l-au comparat cu Bob Scott, unul dintre cei mai valoroși fundași ai Noii Zeelande.
Din 1968 a activat ca antrenor la centrul de copii al clubului „Steaua”, iar din 1969 s-a transferat la clubul italian „Rugby Rovigo Delta”, unde și-a încheiat cariera de jucător în anul 1973, la vârsta de 41 ani. De reținut faptul că a fost primul mare jucător român căruia regimul comunist i-a permis să joace la o echipă din străinătate. În sezonul 1970/1971 a fost jucător–antrenor al echipei din Rovigo, iar în sezoanele 1970/1971 și 1971/1972, s-a clasat pe primul loc la puncte înscrise în campionatul Italiei, cu 104 și respectiv 124 puncte. De menționat și faptul că, în perioada respectivă, clubul din Rovigo s-a menținut constant pe locul trei în campionatul Italiei.
După încheierea carierei sale de jucător, Alexandru Penciu a fost angajat, ca director, la centrul de reabilitare a copiilor handicapați motric din Rovigo. În a doua parte a anului 1974 a plecat în Canada, unde a antrenat echipa din Montreal în sezonul 1974/1975. După un scurt interludiu, pe post de instructor într-o clinică de fizioterapie, s-a întors la echipa din Montreal, pe care a antrenat-o și în sezonul 1977/1978. Revine în Europa și antrenează echipa franceză U.S. Oyonnax Rugby timp de două sezoane (1978/1979 și 1979/1980). În paralel urmează cu succes și un stagiu de calificare la I.N.S.
În 1980 se întoarce definitiv în Italia și antrenează, pe rând, echipele Rugby Mantova Club , A.S.D. Rugby Villadose și A.S.D. Rugby Belluno, până în 1983. În perioada 1983 – 1991 a fost coordonatorul Centrului de Sport din Belluno, oraș în care s-a stabilit împreună cu familia sa. Din 1995 a început o acțiune de selecție pentru rugby în rândul elevilor școlilor primare din Belluno, în paralel desfășurându-și și activitatea de antrenor la echipa de copii (a adus aproape 100 de copii de la școlile din Belluno către acest sport). Nu a renunțat însă nici la activitatea sa în sprijinul copiilor cu probleme, funcționând și ca instructor de înot pentru tinerii handicapați locomotor.
Alexandru Penciu la București cu prilejul I.R.B. Nations Cup 2007, între Marin Ionescu, președinte A.I.R., și Alexandru Popescu, secretar general A.I.R.
Din 1962 este Maestru Emerit al sportului și a fost distins cu înalte ordine și medalii, precum „Ordinul Muncii” Clasa III și „Ordinul Steaua Republicii”. În 2009, a avut surpriza să-și găsească propriul său portret, de dimensiuni mari, expus pe un perete din „Hall of Fame” la sediul clubului Wanderers R.F.C. din Johannesburg, Africa de Sud.
Alexandru Penciu rămâne în istoria rugby-ului românesc ca primul fundaș care s-a intercalat în atac. De asemenea, el a fost un excelent executant al loviturilor cu piciorul și un bun „recepționer” al baloanelor șutate de adversari. Intercalarea sa în atacul pe „trei-sferturi” a surprins adeseori, punând echipa adversă în imposibilitatea de a-i împiedica pătrunderea spre buturi (se crea efectul supranumeric în zona sa de acțiune). Datorită execuțiilor sale excepționale, în „ovalul” românesc se vorbește despre „era lui Alexandru cel Mare”. Se poate spune, fără să greșim, că Sandu Penciu a instituționalizat la noi, încă din prima jumătate a anilor 50, infiltrarea fundașului în linia de 3/4. Penciu mai deține și o serie de recorduri neegalate până în prezent, printre care: dropgol de la 55 m. în condiții de vânt lateral puternic, 37 de puncte înscrise într-un singur meci (2 transformări, 7 penalități și 4 dropgoluri), tușă de 70 m. într-un meci internațional cu Franța și altele. Contribuția sa la momentele de glorie ale României a fost esențială și s-a evidențiat încă de la prima victorie împotriva Franței (11 – 5), când, din cele 11 puncte înscrise de tricolori, 8 i-au aparținut lui Penciu (două dropgoluri și o transformare).
Sandu nu este numai perla rară a jocului cu balonul oval, ci și un veritabil umanist, în sensul relațional al cuvântului, evocându-l permanent pe predecesorul său Nicolae Gheondea, sub îndrumarea căruia „Alexandru cel Mare” și-a însușit îndemânarea de a recepționa ideal mingea și de a face din ea o torpilă sfredelitoare, trimisă cu adresă spre cel mai îndepărtat punct posibil al liniei de margine.
Acum este pensionar și vine adeseori în România. În august 2012 l-am sărbătorit la Clubul Seniorilor. La 1 noiembrie 2012 l-am felicitat telefonic (nu are e-mail) în contul celor „80 de primăveri”. Cei care îl admiră și îi prețuiesc prietenia îl pot găsi la adresa: Via Caduti del Ponte San Felice 41, Belluno 32.100, Italia, telefon 0039.0437.950071.
Mihai Cojocaru
București, ianuarie 2013