La multi ani, Alexandru Penciu!

Astazi 1 noiembrie 2022, Primul, Unicul și Inegalabilul Rugbyst al României, Alexandru Penciu, cel numit de britanici „Alexandru cel Mare”, împlinește venerabila vârstă de 90 de ani. Noi, membrii Asociației Internaționalilor de Rugby și ai Clubului Seniorilor din Rugby, într-un cor, îi urăm: „La Mulți Ani cu Sănătatea!”, alături de cei dragi.

Alexandru Penciu s-a născut la 1 noiembrie 1932 în București, într-o familie în care cultura sportivă era evidentă. De fapt, verii săi Traian și Dumitru Picu au jucat rugby, primul ca flanker (linia a III-a) și al doilea ca pilier (stâlp). O verișoară, Alexandra Penciu, a făcut parte din echipa națională de gimnastică. Viitorul fundaș a crescut în cartierul Obor, dar înainte de rugby pentru el a fost fotbalul. Acest lucru nu trebuie să uimească, atâta vreme cât tânărul era prieten cu viitorii campioni din naționala României Gheorghe Constantin și Nelu Nunweiller, precum și cu cei 5 frați ai acestuia din urmă, toți dedicați artei jocului cu piciorul. Alexandru Penciu a continuat cu înotul, în timp ce Planeta Ovală i-a rămas necunoscută, până când vărul Traian Picu la dus pe terenul de antrenament cu buturi. Penciu a debutat în sezonul 1946 – 1947, la 14 ani, în cadrul echipei Petrolul București, într-o partidă împotriva C.A.M. Au urmat trei ani (din 1949 până în 1951) la P.T.T. (Poștă Telegraf Telefon), unde a jucat alături de Telu Diamandi și Feri Covaci, ultimul fiind fost internațional și antrenor al Clubului. În 1952, fiind ofițer al Armatei Române, Alexandru Penciu a fost transferat la C.C.A. (echipa Armatei, care, mai târziu, va lua numele de Steaua) antrenată Puiu Argeșiu. Din acest moment va începe cariera, care îl va duce spre titlul de cel mai mare treisferturi român. Se întâmplă adesea ca, un tânăr jucător să aibă o întâlnire întâmplătoare cu o personalitate, care să fie în măsură să exercite o influență decisivă asupra evoluției sale. Pentru tânărul de 20 ani marea ocazie a avut loc mulțumită lui Nicu Gheondea, fundașul echipei militare , la acea vreme: „De la Gheondea am învățat toate secretele rugbyului. Îi mulțumesc lui pentru tot ce am realizat în cariera mea.” (Alexandru Penciu). Talentul excepțional al tânărului treisferturi l-a împins rapid spre prima echipă a C.C.A. în 1953, iar după ce Gheondea s-a retras, el a devenit titularul inamovibil.

Aproape imediat, Penciu a debutat în naționala de tineret, în timpul Festivalului Mondial al Tineretului și Studenților, ediția din 1953, care s-a ținut la București. În acea zi, Penciu s-a integrat în echipă pe post de aripă de treisferturi, întrucât tricoul cu numărul 15 era fixat pe umeri dinamovistului Buda. După ce acesta s-a accidentat, tânărul jucător de la C.C.A. avea să joace 10 ani pe poziția de fundaș. Pe 20 aprilie 1955, Penciu a disputat primul său meci în tricoul naționalei României: un meci amical jucat la Brno cu Cehoslovacia și câștigat de tricolori cu 3 la 0. În septembrie al aceluiași an, România a întreprins primul său turneu în Regatul Unit, unde a întâlnit trei cluburi faimoase: Swansea, Cardiff și Harlequins. Excepționala echipă română, antrenată de Nicolae Pădureanu i-a surprins pe toți, învingând imediat pe Swansea cu scorul de 19 la 3. Apoi Stejarii au pierdut cu 3 la 6 la Cardiff și au terminat la egalitate (9 la 9) cu Harlequins pe Twickenham. La partida de pe Arms Park Stadium cu puternica echipă din Cardiff (din echipa Albastră & Neagră lipseau jucători de calibru precum Cliff Morgan, Gareth Griffith și Haydn Morris, plecați în turneu în Africa de Sud cu Leii Britanici, dar erau în teren alți internaționali, precum Derek Williams și Rex Willis), Penciu a explodat într-o superbă demonstrație de tehnică individuală, viteză și îndemânare. Prin șuturile sale, cursele sale și, în primul rând, prin apărarea impenetrabilă, fundașul a câștigat respectul telespectatorilor galezi și a pătruns în inimile suporterilor români.

Alexandru Penciu a fost jucătorul care, alături de Viorel Morariu, a produs o impresie profundă asupra inventatorilor jocului cu balonul oval, într-o asemenea măsură încât media a început să îi ridice în slăvi. Corespondentul ziarului South Wales Evening Post, Ron Griffith, a subliniat faptul că: „fundașul a cucerit inimile publicului, datorită jocului său care unește jocul defensiv cu o agresivitate ce rivalizează cu aceea a lui Bob Scott. El a fost eroul partidei.” Pentru cronică, trebuie să știți că Bob Scott era fundașul echipei All Blacks supranumit The Master (n.t. – stăpân, comandant, etalon, șef etc.), la rândul său comparat cu marele său predecesor George Nepia. Deci, partida de la Cardiff a semnificat nașterea legendei marelui jucător român. În acea după-amiază de 7 septembrie 1955, la finalul unei partide fabuloase, jucată în fața a 70.000 de spectatori, Alexandru Penciu a fost rebotezat Alexander the Great. În românește Alexandru cel Mare. Mulți galezi au coborât pe stadion și i-au cerut echipamentul de joc. „Am rămas numai în ghete”, își amintește Penciu. În 1956 România a disputate alte trei partide superbe în Anglia, două s-au terminat la egalitate – 6 la 6, cu Leicester și Bristol, iar una a fost câștigată cu 10 la 6 împotriva Gloucester.  Dacă turneele din Marea Britanie au dat naștere legendei unui mare jucător, confruntările cu Franța nu au făcut altceva decât să-i cimenteze valoarea. Cariera lui Alexandru Penciu este strâns legată de partidele cu Les Blues și, în mod special, de seria de patru meciuri consecutive pe care echipa tricoloră le-a terminat fără să cunoască înfrângerea. Patru partide în care cincisprezecele condus de Viorel Morariu a jucat de la egal la egal, dacă nu de la un nivel superior, cu niște adversari de calibrul unora ca Michel Crauste, François Moncla, Amédée Domenech, Claude Lacaze sau frații Boniface. Această magnifică serie a ajuns la apogeu în victoria cu 11 la 5, obținută la București pe data de 5 iunie 1960, atunci când Alexandru Penciu a realizat 8 din cele 11 puncte ale echipei Romaniei, mulțumită a două drop-goluri, adică marca sa înregistrată, și o transformare la o încercare a lui Aurel Barbu. Arbitrul întâlnirii a fost italianul Pozzi. Anul următor, echipa Romaniei a obținut un egal, 5 la 5, la Bayonne, într-o confruntare în care Alexandru cel Mare a transformat încercarea marcată de Viorel Morariu. Gérard de Ferrier, ziaristul de la Le Monde, a declarat că fundașul român și-a eclipsat total omologul francez Claude Lacaze. Ceea ce mulți nu cunosc este faptul că, în acel meci, Alexandru a ratat de puțin transformarea unei lovituri de pedeapsă de la o distanță de circa 70 de metri. În 1962, la București, România a ieșit învingătoare, pentru a doua oară, împotriva naționalei franceze, scorul de 3 la 0 fiind realizat dintr-un șut plasat al lui Penciu. Un an mai târziu, Stejarii au obținut un egal, 6 la 6, la Toulouse, cu steaua Stelei autor al unui drop-gol, la care s-a adăugat încercarea netransformată înscrisă de centrul Gheorghe Dragomirescu – Rahtopol. În 1959,  în România, s-a organizat prima ediție a Cupei Victoriei (doi ani mai târziu și-a schimbat numele în Cupa Păcii), la care, în afara țării organizatoare, au participat și Germania de Est, Cehoslovacia și Polonia. Primul loc a fost adjudecat de echipa Romaniei, așa cum avea să se întâmple și în edițiile succesive, până în anii ’70. Urmare acelor patru partide magice cu Franța, Alexandru Penciu s-a mai întâlnit încă de patru ori cu Cocoșii, semnând trei lovituri de pedeapsă, dar ieșind de fiecare dată învins. Întâlnirea de la Nantes, disputată la 3 noiembrie 1967, a fost cântecul de lebădă al fundașului pentru echipa naționala . La 35 de ani, după 34 de selecții (dar în acea perioadă nu se disputau prea multe partide internaționale) și un total de 37 puncte marcate, cea mai parte realizate datorită ucigătorului său drop-gol, marele fundaș de la București s-a retras. Și totuși, Alexandru Penciu nu a strălucit doar în partidele internaționale. Împreună cu echipa clubului său, C.C.A./Steaua, Alexandru cel Mare a câștigat campionatul de cinci ori și de cinci ori Cupa României. Printre realizările sale, rămâne memorabilă încercarea realizată la finalul derbiului cu Dinamo, pe Parcul Copilului. Fundașul nostru a interceptat o pasă greșită a adversarului de pe treisferturi Giugiuc, a fentat un adversar, a simulat o tentativă de drop-gol, după care s-a lansat într-o cursă de slalom printre adversari până când a culcat balonul dincolo de linia de but. În 1963 Penciu a executat un drop-gol de la 55 de metri în partida decisivă cu Grivița Roșie, jucată pe vechiul stadion Ghencea, cu vânt puternic ce sufla din lateral. Penciu nu se afla perpendicular pe buturi și avea vântul din față. La final Steaua a câștigat cu 6 la zero, luând titlul de campioană națională. În 1968, după retragerea de la națională, Alexandru Penciu a antrenat, vreme de un an, copiii de la Steaua, pentru ca apoi să plece. din țara sa. A aterizat în Italia și s-a stabilit în Rovigo, la clubul Tosi Mobili, devenind astfel primul jucător român care a evoluat în afara propriei țări. La 29 noiembrie a ajuns în orașul Polesine, unde a activat în calitate de jucător-antrenor până în 1973, când a lăsat conducerea echipei în mâinile lui Julien Saby. Nu a cucerit nici un titlu (era epoca echipei Petrarca a lui Memo Geremia), dar în două campionate consecutive, în 1971 și în 1972, fundașul s-a încununat cu titlul de cel mai bun marcator al campionatului, cu respectiv 104 și 124 puncte. În 1973 Alexandru cel Mare se întorcea în Romania , iar în anul următor clubul roș-albaștrilor îi organiza o partidă de adio. În acel moment, „Țiganul” a decis să se stabilească definitiv în Italia, cu soția Eugenia și fiica Alexandra.

În 1974, terminată fiind cariera pe teren, Penciu a fost angajat ca director al Centrului de Reabilitare a Copiilor Handicapați din Rovigo. Apoi, fostul fundaș a zburat în Canada, unde a antrenat echipa Montreal între 1974 și 1978 și a lucrat, pentru scurtă vreme, ca instructor într-o clinică de fizioterapie. După ce a petrecut doi ani, între 1978 și 1980, ca antrenor la l’ Oyonnax, în Franța, Penciu s-a întors în Italia, cu sarcina de a salva Rugby Club Mantova A.S.D. Apoi s-a transferat la Villadose și, în sfârșit, la Belluno, unde a luat hățurile echipei ce juca în seria C. Poate din cauza culorilor galben-albastre ale A.S.D. Rugby Belluno, atât de asemănătoare cu cele ale echipei naționale a României, Penciu s-a stabilit definitiv la picioarele munților Dolomiți, unde trăiește și acum.

În perioada 1983 – 1991 Alexandru cel Mare a fost coordonator al Centrului pentru Sport din Belluno, în timp ce din 1995 a inițiat o selecție rugbystică din rândul elevilor școlilor primare din oraș, aducând aproape 100 copii la Club. Între timp, acest mare campion nu a încetat nici o clipă să acorde sprijinul său copiilor cu probleme, lucrând ca instructor de înot pentru tinerii handicapați. În 1962, Penciu a devenit Maestru Emerit al Sportului, iar de-a lungul anilor i-au fost conferite diferite medalii și diplome, în principal în țara de origine. Dintre acestea sunt de menționat: Ordinul Muncii Clasa a III-a și Steaua Republicii. În 2009, Alexandru Penciu a fost surprins să își găsească propriul portret, de mari dimensiuni, expus pe un perete al Hall of Fame (Holul Celebrităților) de la sediul clubului Wanderers R.F.C. din Johannesburg, Africa de Sud.