Este o sarcină ingrată să încercăm să evaluăm cu exactitate contribuția pe care Valeriu Irimescu – „Jiri” pentru coechipieri și prieteni și „Profesorul” pentru generațiile de jucători pe care i-a educat și antrenat până la pensionarea sa în 1991- a avut-o la dezvoltarea si propașirea jocului cu balonul oval in România natală, inițial ca jucător cu formidabila echipa a României din anii 1960 iar apoi ca antrenor al echipei naționale din 1973 pana in 1986.
Încă nu împlinise 20 de ani (s-a născut pe 3 noiembrie 1940) când și-a început ilustra carieră internațională apărând la centru alături de partenerul si prietenul sau din copilărie, șugubățul Mihai Vusec, în legendara echipă românească care a învins Franța pentru prima dată pe 5 iunie 1960.
Un tip perfecționist, obsedat de detaliile fine ale jocului încă din perioada sa de formare la clubul bucureștean Grivita Roșie (titulatura comunistă a clubului de rugby al Atelierelor CFR Grivița din București), el a început să joace rugby de la vârsta de 10, la sfatul tatălui său Vladimir Irimescu, un binecunoscut inginer grivițean și un pasionat de rugby.
„Deși Vusec era cu doi ani mai in vârstă decât Jiri, cei doi se antrenau împreună de când i-am întâlnit eu pentru prima oara”, își amintește scriitorul și istoricul Traian Moldoveanu, fost jucător al echipei Grivița la sfârșitul anilor ’60, si autor al istoriei clubului.
„Erau atât tineri si plăcuți, încât te cucereau imediat, si îmi amintesc că de multe ori, după antrenament, rămâneau in continuare să-și perfecționeze loviturile de picior la but. Îmi aduc aminte că una dintre loviturile lor de picior favorite era drop-goal-ul, dar nu drop-ul obișnuit care să treacă printre buturi, ci of formula excentrică a lor, țintind chiar lemnul bării. Era ceva cumplit de dificil și necesita niveluri uimitoare de tehnică individuală și mai ales concentrare. Stăteam în spatele buturilor pentru a le returna balonul, și încercam să-i imit, niciodată nu am reușit să lovesc butul așa cum o făceau ei, ceea ce părea să-i amuze foarte tare. Eu și „Jiri” eram încă în echipa de juniori deși, el, începuse deja să joace pentru echipa mare”, își amintește Moldoveanu.
Liniștit, grijuliu și rezervat
Atât Irimescu, cât și Vusec erau jucători de balon de o mare finețe si creativitate, având în plus o capacitate neobișnuită de anticipare a jocului, ca să nu mai vorbim de viteza și precizia lor. Amândoi posedau o schimbare de picior devastatoare și puteau șuta balonul cu ușurință pe lungimea terenului.
În apărare, placajele lor aprige sfidau constituția lor mai degrabă zveltă și erau unanim admirate. Pe cât de asemănători ca jucători, pe atât de diferiți erau cei doi în ce privește personalitățile lor.
Vusec era un personaj jovial si extrovertit, rebel și individualist, gata întotdeauna să facă o glumă. La polul opus, Irimescu era tăcut, gânditor și rezervat.
„Deși erau ca soarele și luna, au rămas prieteni toată viața”, a observat Paula Vusec, văduva lui Mihai.
„Erau ca doi frați gemeni, petrecând mai mult timp împreună in perioada când au jucat decât am petrecut eu cu Mihai la începutul căsniciei noastre. Jiri era liniștit și introvertit și nu-i plăceau petrecerile, în timp ce Mihai era viața și sufletul petrecerilor noastre ”, a explicat Paula Vusec.
„Erau extrem de complementari. Dacă unul avea o slăbiciune, celălalt avea o capacitate extraordinara să o compenseze. In plus amândoi erau foarte ambițioși ”, a declarat fostul taloner grivițean și al echipei României, Viorel Onuțu, unul dintre primii jucători ai generației sale care “a fugit în Occident”, o expresie folosită de regimul comunist pentru a-i desemna pe cei care alegeau calea exilului.
Onuțu, care la fel ca Irimescu era absolvent al ICEF-ului (Institutul de Cultură Fizică), a devenit un prieten apropiat al celor doi, împărțind cu ei camera de hotel de câte ori plecau în turnee sau cantonamente.
„Cred că m-au folosit ca ceas deșteptător, ca să fiu sincer”, a zâmbit Onuțu. „Amândoi dormeau greu și erau cam tare de auz și a fost rolul meu, ca cel mai tânăr, să-i trezesc pentru a asigura că nu ratează micul dejun sau o adunare a echipei”, spune Onutu, care s-a refugiat in Franta in 1971, doar cu o săptămână înaintea testului de la Beziers..
„Amândoi mi-au fost idoli încă din copilărie și a fi în aceeași cameră cu ei m-a făcut să mă simt mândru, dar și jenat oarecum. Când m-am alăturat Griviței și i-am cunoscut pentru prima dată, am fost cu adevărat impresionat. Dar amândoi erau foarte amabili și primitori și făceau tot ce puteau pentru a-I ajuta pe noii veniți să se acomodeze repede. Mihai avea un simț al umorului foarte dezvoltat și era întotdeauna capabil să vadă ceva pozitiv chiar și în cele mai dificile circumstanțe, în timp ce Jiri era calm și liniștit. De asemenea, jucând împreună din copilărie, ei aveau capacitatea să intuiască acțiunile celuilalt in cele mai dificile momente, cu Vusec tipul intuitiv si extrovertit și Jiri mai gânditor și mai concentrat”, a spus Onuțu.
Cuplul Irimescu & Vusec
„Erau doi băieți grozavi, extrem de inteligenți, talentați și dornici să învețe și să progreseze. Mihai era tehnician în secția mea de la atelierele Grivița și a fost o bucurie să-l am în preajmă. Lucra foarte bine și era mereu vesel ”, a declarat inginerul Mircea Rusu, una dintre legendele clubului Grivița și ale rugby-ului românesc.
”Se completau reciproc. Mihai era creativ, în timp ce Irimescu era metodic și meticulos. Când Vusec avea balonul, nu știai niciodată ce va face cu el, în timp ce Irimescu era ca un metronom.” a observat Mircea Rusu, flanker emerit și fost căpitan al României, unul dintre eroii victoriei din1960 împotriva Franței.
„Am fost întotdeauna impresionat, cât de diferiți erau pe dinafară și cât de asemănători erau în spatele fațadei”, a adăugat Aurel Barbu, singurul jucător de la Dinamo dintre cei cinci supraviețuitori ai meciului cu Franța din 1960.
„Ei erau cei mai tineri din echipa din 1960. Irimescu era disciplinat și metodic și vorbea foarte puțin. Un tip studios care a învățat jocul pe dinafară și a fost capabil să-l descompună în cele mai mici componente ale sale. Vusec, pe de altă parte, era un geniu creator, făcând lucrurile să se petreacă în jurul lui, complet spontan și literalmente din nimic ”, a adăugat Barbu.
„În primele zile, îmi amintesc că Jiri era destul de frustrat de faptul că jucătorul-antrenor al Griviței, Viorel Moraru, nu-l lasă să transforme loviturile de pedeapsă si transformările în meciurile de campionat, deoarece responsabilul era unul dintre jucătorii mai în vârstă, fundașul Mihai Tibuleac, “ își aduce aminte Traian Moldoveanu. “Jiri a continuat să se plângă, până când într-o zi Tibuleac a ratat mai multe lovituri chiar din fața buturilor,. Atunci Moraru i-a cerut cu jumătate de gură lui Irimescu să încerce și el. Jiri a transformat lovitura, apoi alte câteva, echipa a câștigat meciul și el a devenit transformeurul principal al Griviței, poziție pe care a păstrat-o pentru restul carierei sale de jucător. El era un tip incredibil de tenace și a muncit din greu pentru a-și atinge obiectivele. Interesant, a existat o poveste destul de asemănătoare cu echipa națională când Irimescu și-a făcut debutul internațional în 1960.
Irimescu 15 Franța 14
La vremea respectivă, legendarul fundaș Alexandru “Cel Mare” Penciu era responsabil cu șuturile la but la echipa națională, iar când Penciu s-a retras în cele din urmă, Irimescu a preluat rolul de transformeur. Meciul din 1968 cu Franța, când Jiri a marcat toate cele 15 puncte ale României (4 penalități și un drop-goal) asigurând victoria cu scorul de 15-14, a fost momentul culminant al carierei sale de transformeur”, a amintit Traian Moldoveanu.
„Îmi amintesc foarte bine acel meci, pentru că nu am jucat. Din motive personale m-am retras înainte de meci și l-am urmărit din tribune”, povestește Viorel Onuțu.
„Acum mă bucur că am făcut asta, pentru că altfel nu aș fi fost în stare să înțeleg cât de mare era Irimescu. Locul meu în linia întâi a fost luat de Valeriu Iorgulescu, iar echipa a fost antrenată de Titi Ionescu, Alexandru Teofilovici și Petre Cosmanescu. Mi se pare ca si și Viorel Moraru a fost implicat de asemenea ”, a spus fostul taloneur.
“Francezii erau antrenați de marele Jan Prat, iar arbitrul galez Marion Joseph a condus la centru. A început cu Irimescu urmat de omologul său de la Biarritz, mijlocașul la deschidere Lucien Paries transformând penalități, după care a venit o încercare franceză marcată de Jean Marie Bonal (eseul valora 3 puncte la momentul respectiv, spre deosebire de 5 azi).. Cu vreo 10 – 15 minute înainte de final, în timp ce noi conduceam 12-11, Paries a transformat a treia sa penalitate, iar francezii au luat conducerea cu 14-12. Pana atunci, Irimescu marcase toate punctele noastre, trei penalități și un drop-goal. Cinci minute mai târziu, Joseph a acordat României o altă penalitate, pe care Irimescu, calmul personificat, a șutat ca la antrenamentul de club. Fără îndoială că fusese sub o presiune uriașă, știind că, dacă ratează, mai mult ca sigur pierdeam meciul. Îl urmăream intens cum a așezat balonul și nu îmi venea să cred cât de calm și concentrate era în tot acest timp. A fost timpul în control și nu a avut nicio ezitare. Am câștigat cu 15-14. ”, spune Onuțu.
“Irimescu 15 – Franța 14” a titrat atunci prestigiosul cotidian L’Equipe relatarea despre meci.
Irimescu jucătorul de club
Fostul căpitan al echipei României, Alexandru Pop, fost jucător de baschet de 1,91m, pe vremea aceea jucător la Știința Petroșani si care a devenit în cele din urmă prieten și discipol al lui Irimescu, l-a întâlnit pentru prima dată pe centrul taciturn într-un meci de campionat intre Grivița si Știința la Petroșani.
În acea perioadă Știința Petroșani devenise o forță in rugby-ul românesc, fiind considerată drept una dintre cele mai puternice echipele de provincie, foarte greu de învins pe teren propriu.
Dacă voiai să câștigi campionatul, trebuia să învingi în deplasare la Petroșani și Bârlad, iar asta nu a fost niciodată ușor.
La începutul anilor ’70 a apărut un al treilea club provincial – Universitatea Timișoara, prima echipă din afara Bucureștiului care a câștigat campionatul în 1972.
Poate, faptul că înainte de 1972, atât Vusec cât și Irimescu părăsiseră Grivița, a avut un rol în aceasta victorie neașteptată.
Cu toate acestea, meciul împotriva studenților minieri din Petroșani pe gazonul lor, nu era o sarcină ușoară, indiferent cine erau vizitatorii își amintește Pop.
„În calitate de student la Institutul Minier, am jucat la Petroșani împotriva clubului Grivița în 1966, 1967 și 1968. Pentru adversari, Jiri părea distant, calm și concentrat. Nu a părut niciodată intimidat de tacticile dubioase ale jucătorilor localnici, de brutalitățile lor sau de placajele întârziate. Indiferent cum era tratat de adversar, el nu și-a pierdut niciodată calmul si concentrarea. Nimic nu părea să-l perturbe. El a fost întotdeauna prietenos și relaxat înainte și după un meci, dar, în cazul unui incident neplăcut, el îți arunca doar o privire ascuțită cu săi ochii albaștri, dar nu spune niciodată nimic ”, si-a amintit Alex Pop.
„În 1969, când m-am transferat la Grivita și am intrat pentru prima dată în vestiarul clubului, de data asta ca jucător al clubului, Jiri Irimescu, cu un zâmbet misterios, mi-a arătat cuierul pe care urma să-l folosesc pentru a-mi atârna hainele. Mi-a spus că Mihai Vusec îl folosise înainte de a pleca în Franța și că de acum încolo va fi al meu. Mi-a dat și o scrisoare de la Vusec, pe care o mai am pe undeva. Abia mai târziu am înțeles onoarea de a moșteni locul lui Vusec în vestiar. După antrenament, am rămas la urmă și m-am oferit voluntar să dau înapoi baloanele cu care practica Jiri.
Ca să fiu sincer, nu mă așteptam să dureze o oră și jumătate, dar a fost foarte util și mi-a deschis ochii. Vă puteți imagina că nu am eram un transformeur competent, așa că Jiri a folosit ocazia să mă învețe cum și unde să lovesc balonul. Era incredibil de amabil și plin de tact. Acesta a fost momentul în care am înțeles că obsesia perfecționistă a fost aceea care l-a determinat să lucreze până la epuizare și l-a făcut să fie aparte. El a vrut să fie cel mai bun, pe teren și în afara lui, și a muncit din greu pentru a realiza asta ”, a adăugat Pop.
Sfârșitul carierei internaționale
În urma debutului său internațional în echipa victorioasă din 1960 Irimescu a devenit unul dintre titularii echipei României, care a finalizat o serie neînvinsă de 25 de meciuri de test, între mai 1959 și noiembrie 1964.
Al 32-lea și ultimul său joc pentru țara sa a fost împotriva Franței, la Beziers la sfârșitul anului 1971, an în care a primit permisiunea de a călători în Franța pentru a-și perfecționa cunoștințele rugbystice.
În acea perioadă el absolvise Institutul de Sport și Cultură Fizică din București (ICEFS) și s-a căsătorit cu prietena sa Tatiana Camelia.
Cu câțiva ani mai devreme, alter-ego-ul lui Irimescu, Mihai Vusec, se alăturase clubului fraților Camberabero „La Voulte Sportive” contribuind la performanța remarcabilă care i-a ajutat să câștige râvnitul titlu de campioni ai Franței în 1970.
Vusec a devenit astfel primul jucător originar din România care a câștigat trofeul „Bouclier de Brennus” și unii au susținut în barurile de club din Valea Rhone-ului că glumețul fundaș român ar fi fost cel care a făcut diferența.
Irimescu, pe de altă parte, în dorința sa tenace de îmbogățire a cunoștințelor despre rugby avea alte planuri.
El a respins opțiunea de a se alătura lui Mihai la La Voulte, alegând în schimb clubul Paris Universite Club (PUC), pentru a putea lucra îndeaproape cu celebrul pedagog de rugby Rene Deleplace, care vizitase Bucureștiul de câteva ori în anii ’50.
Deleplace, în acea perioadă un militant comunist activ, era căpitan și antrenor al echipei FSGT (sindicatele comuniste franceze) cu care a vizitat Bucureștiul în mai multe rânduri în anii ’50.
După înfrângerea catastrofală a României (39-0) la Bordeaux în 1957, Deleplace a fost invitat de președintele FRR de atunci, Constantin Drăganescu, ministru si membru al conducerii Partidului Comunist (PMR) să vină la Bucuresti pentru a ajuta la modernizarea metodologiei de pregătire a românilor.
Nu se știe dacă Irimescu l-a cunoscut pe Deleplace în 1959, când acesta a petrecut câteva săptămâni în România, este suficient să spunem că pentru a veni la Paris să lucreze lucra cu Rene Deleplace, el a renunțat la o serie de oferte „lucrative” de la mai multe cluburi franceze.
Primul român în Africa de Sud
În acea perioadă antrenorul echipe de seniori PUC era un oarecare Albert Duranton, unul dintre numeroșii foști elevi ai lui Deleplace care activau în nordul Frantei.
Deleplace lucra mai ales cu echipele de juniori ale clubului, iar Irimescu i s-a alăturat, ocupându-se în plus și de o “mitică” echipă feminină, așa cum o descria amicul lui Jean-Paul Menain, care juca flanker și se ocupa si cu fizioterapia jucătorilor.
Fără îndoială că din punct de vedere al lui Duranton, venirea unuia dintre cei mai buni centri europeni era ca o mana cerească, dar fiind un realist, el a înțeles că Jiri poate fi mai folositor ca mijlocaș la deschidere, unde jocul lui de picior putea fi exploatat la maximum.
Jean-Paul Menain a lămurit detaliile turneului PUC din Africa de Sud, unde Irimescu a jucat in șase din cele opt meciuri, primul jucător român care a apărut pe terenurile de joc sud-africane, cu echipele Universitatea din Johanesburg, Pretoria, Capetown, Stellebosch, Durban, East London, Pochefstrom and Bloemfontein.
În cursul turneului, jucătorii parizieni s-au întâlnit de mai multe ori cu Danie Craven, care era bun amic cu președintele clubului PUC, Gerard Krotoff, dar maestrul Deleplace a decis să refuze invitația, așa cum explica Menain din motive politice si morale.
Mai mult, turneul echipei PUC a coincis în timp cu turneul All Blacks din 1971, astfel că așa cum explica Menain, vizitatorii din Franța s-au întreținut cu colegii lor neo-zeelandezi, inclusiv Colin Meads, Syd Going, Brian Lochore etc.
La întoarcere, Irimescu a fost selecționat in echipa Parisului pentru jocul lor anual împotriva selecționatei Londrei, un meci tradițional, care a început în 1911, fiind considerat de ambele părți ale canalului Mânecii, ca fiind al doilea ca importanță după meciul dintre cele două țări din Turneul celor Cinci Națiuni. În echipa Londrei au figurat nouă internaționali englezi, scoțieni, irlandezi și galezi, care a învins PUC cu 17-13 pe 11 noiembrie 1970.
Conform reportajului din Daily Telegraph, Irimescu, singurul internațional din selecționata franceză (fundașul Michel Taffary a devenit internațional in 1975) au avut un joc bun în general și a marcat șapte puncte (două transformări și un drop-goal uriaș).
La sfârșitul sezonului, el și soția sa Camelia, care i se alăturase câteva luni mai devreme, au decis să părăsească Parisul pentru a se muta la Angouleme, unde juca deja fostul său coechipier din echipa României, Paul Ciobănel.
La Angouleme, lui Irimescu i s-a oferit o funcție de profesor de educație fizică la o școală din oraș, în timp ce soția sa, o asistentă medicală de formație, a primit un loc de muncă la un spital local.
Tranziția către antenorat
Fiica sa Mirela s-a născut în Angouleme, în august 1972, iar decizia de a renunța la noua carieră și de a se întoarce la București, într-un moment în care foarte puțini exilați români ar fi considerat o astfel de opțiune, trebuie să fi fost un subiect dezbătut la nesfârșit în familia Irimescu.
Secretarul FRR de atunci, Ovidiu Marcu, a fost cel care, nedescurajat, a scris scrisoare după scrisoare și telegramă după telegramă la clubul francez pentru a face presiuni asupra lui Irimescu să se întoarcă.
Pentru a-l tenta i s-a oferit funcția de elită de Antrenor Federal al FRR, cu promisiunea că i se va permite să selecționeze și să antreneze echipa națională de seniori, fără intervenții din cercurile politice, o asigurare care a fost testată de mai multe ori în timpul îndelungatei sale cariere de antrenor și fără îndoială o realizare majoră pentru aceste zile.
Tentația antrenării României, un vis care l-a condus la Paris în primul rând, a fost prea puternică, așa că familia Irimescu, în ciuda reticențelor evidente, a decis în cele din urmă să se întoarcă.
La sfârșitul anului 1972, familiile Irimescu și Ciobănel au revenit la București călătorind prin Italia, unde au petrecut Anul Nou împreună cu o familie a unuia dintre foștii lor colegi de echipă de la Angouleme.
În ianuarie 1973, Irimescu s-a întâlnit cu secretarul FRR, Ovidiu Marcu, în biroul federației din strada Vasile Conta, pentru a semna contractul – începutul unei noi ere pentru el și rugby-ul românesc.
(va urma)
Sursa: https://www.rfi.ro/sport-123471-valeriu-irimescu-schimbat-rugby-romanesc-jucator