Valeriu Irimescu – omul care a schimbat rugby-ul românesc – 1976-1978 (4)

1976 – An de cotitură

Nu mai îmi aduc aminte cum am ajuns de la stadionul Giulești unde se jucase meciul cu Franța, la Hotelul Lido din centrul Bucureștiului unde s-a ținut banchetul in seara zilei de 14 noiembrie 1976.

Eram cumva încă semi-anesteziat de intensitatea emoțională a spectacolului pe care îl urmărisem cu respirația tăiată, împreună cu Mihai Naca, antrenorul de atunci al echipei Farul, cu care petrecusem ziua împreună.

Naca, care avea cinci jucători în națională (șase dacă îl includem și pe Dărăban care se transferase la Dinamo) era în al 9-lea cer de fericire. Irimescu, era cumva detașat de vânzoleala din restaurant, așezat, ca de obicei, tăcut și gânditor, la masa oficială, aranjată în formă de careu în centrul restaurantului de la parter.

Doar ochii îi străluceau neobișnuit de intens reflectând arderea interioară și starea de fericire completă care-l învăluise după meciul extraordinar de după masă. Unul dintre eroii zilei, Mihai Bucos, a intrat în restaurant purtând-și sacoul cu căptușeala pe dinafară, un fel de bobârnac dat francezilor, care, mi-a explicat el, își întorseseră tot așa sacourile cu căptușeala în afară la banchetul de la Bordeaux din 1975, când Franța a câștigat lejer cu 36-12.

’Cucu’ a terminat petrecerea cântând Marseilleza stând în picioare pe o masă în mijlocul restaurantului cu un pahar de șampanie în mână. Peter Ianusevici, își aduce aminte că la intrarea in hotel l-a acroșat pe Richard Astre, încercând să intre în conversație cu căpitanul Franței, dar a rămas șocat de grosolănia cu care acesta l-a respins și i-a întors spatele.

Cât de ciudate par aceste momente cu simbolismele lor puțin juvenile atât de îndepărtate de bătălia care tocmai se încheiase.

Îmi aduc aminte vag doar de cuvântarea scurta a managerului Franței Marcel Laurent care a felicitat România, urmat de Astre, care rece și acru, a mulțumit echipei României pentru meci.

A fost ultima cuvântare a căpitanului Franței, deoarece la meciul următor împotriva Țării Galilor în Turneul celor Cinci Națiuni, la Paris, el a fost înlocuit de rivalul său, fostul mijlocaș la grămadă de la La Voulte Sportif, Jacques Fouroux, revenit acum la clubul sau de baștină din Auch, în Gasconia.

Acesta a fost primul meci al “epocii Fouroux,” o perioadă scurtă de mai puțin de doi ani, care a continuat cu Marele Șlem din 1977, al doilea din istoria rugby-ului francez, și s-a încheiat cu demisia spectaculoasă a lui Fouroux  pe care acesta a anunțat-o înaintea meciului cu România de la Clermont-Ferrand din decembrie 1977.

O bizară coincidență a făcut ca mai toate momentele importante din cariera rugby-istică a lui Fouroux, sa fie legate de România, inclusive numirea sa ca selecționer unic si antrenor al echipei Franței, după victoria României de la București în 1980.

Fostul taloner al României Viorel Onuțu, care a petrecut câteva luni la La Voulte înainte de a se transfera la Grenoble, l-a cunoscut bine pe nărăvașul gascon, cu care a împărțit căminul pentru jucători tineri al clubului de pe Valea Rhone-ului.

Deși in cercurile rugby-istice românești s-a vehiculat timp de mai mulți ani o ficțiune folclorică despre o așa-zisa oferta făcută României de a intra in turneul celor Cinci Națiuni, pot spune cu mâna pe inimă că această poveste nu a fost altceva decât un basm asemănător cu multe dintre aberațiile care circulă pe internet în România de azi.

Intrarea României în Turneul celor Cinci Națiuni nu a fost discutată niciodată, oficial sau neoficial într-un for internațional de rugby, fiind doar menționată din când în când fie de ziariștii în căutare de titluri de senzație, ori de diverșii administratori FIRA (Federația Europeană de Rugby) care doreau să-și dea importanță.

Reluarea contactelor cu rugby-ul britanic

Pentru prima dată rugby-ul din România a fost menționat într-un procesul verbal (“conditions of the game in România”) al Comitetului celor Patru Națiuni (Home Unions) adică Anglia, Scoția, Irlanda și Țara Galilor in 1956, și când probabil au fost discutate nu numai progresele rugby-ului românesc, dar și situația politică în țară, deoarece în acea perioadă dictatura comunistă instaurată în România era recunoscută drept una dintre cele mai brutale din lagărul sovietic.

Situația drepturilor omului și abuzurile regimului comunist de la București erau bine-cunoscute în Occident, mai ales că în cursul turneului din Anglia și Țara Galilor din 1955 dinamovistul Stan Luric ceruse deja azil politic, al treilea rugby-ist român care să aleagă calea exilului după Jupi Calistrat în 1948 și Silviu Dumitrescu în 1954.

Decizia Federației Române de a anula turneul în Anglia planificat pentru 1958 a acționat ca o ghilotină, ducând la întreruperea complete a relațiilor cu rugby-ul britanic, astfel că comitetul responsabil pentru turnee internaționale la IRFB a recomandat tarilor membre “să evite organizarea de meciuri internaționale în premieră împotriva țărilor cu care nu existau relații în acel moment,” deci si România.

Situația rugby-ului românesc a fost dezbătută din nou la reuniunea IRFB (International Rugby Football Board) de la Londra din 1965, ca urmare a unei scrisori a FRR trimisă Federației Australiene (ARU), în care echipa lor națională ‘The Wallabies’ era invitată să joace un meci la București ca parte a turneului european programat pentru 1966.

Invitația a ajuns pe masa Comitetului de Turnee al IRFB, care a respins-o, recomandând federațiilor membre să nu accepte să joace meciuri în România, “pana când se va face o trecere în revistă a situației.”

Doi ani mai târziu, situația în rugby-ul continental european a fost din nou luată în discuție de IRFB, care în timp ce aproba reluarea contactelor cu Cehoslovacia, considerată (din motive neclare)  drept “o opțiune rezonabilă”, hotăra să mențină embargoul asupra meciurilor cu România.

De abia în 1970, restricțiile impuse contactelor cu rugby-ul românesc au fost ridicate, astfel că în primăvara anului 1972 vizitează România o selecționată a comitatelor engleze Cornwall și Devon, urmată de turneul de trei meciuri al echipei naționale în Anglia (meciuri cu comitatele Devon, Cornwall și selecționata Devon & Cornwall) în toamna aceluiași când românii antrenați de Radu Demian și Theodor Rădulescu și cu Gheorghe Dragomirescu-Rahtopol căpitan câștigă doua dintre meciuri, 18-3 cu Cornwall și 6-3 cu combinata Cornwall & Devon și pierd la limită meciul cu Devon, 24-23.

Acesta a fost un prim pas reușit în epopeea tumultuoasă a relațiilor cu rugby-ul britanic, care a continuat cu decizia sub-comitetului de turnee al IRFB din 1973 de a repune în discuție problema meciurilor cu țările care nu fac parte din IRFB, deci și România.

Turnee din Argentina, Fiji, Tonga și Japonia fuseseră deja aprobate la sesiunea IRFB din 1972. În rezoluția IRFB din 1973 se menționează acceptarea conceptului de turnee de scurtă durată (care să nu depășească 30 de zile) iar în apendicele H al declarației IRFB din același an apare pentru prima oară mențiunea turneului de opt (8) meciuri al echipei României în Noua Zeelandă în 1975.

Toate aceste detalii au scopul de a-l face pe cititor să înțeleagă că procesul acceptării României în circuitul internațional al IRFB (din care cum am mai spus Franța nu făcea încă parte) s-a făcut cu mari eforturi (dintr-o o varietate de motive, inclusive politice, expuse mai sus) și că singurul element care a dus la intrarea României a fost calitatea rugby-ului prestat de echipa României, antrenată de Irimescu.

În acest context, discuția pe care căpitanul de atunci al României Alex Pop a avut-o cu ziaristul Georges Pastre după victoria României din 1974 de la București este edificatoare.

După meci, Pop entuziasmat de performanța echipei României, l-a întrebat pe Pastre, dacă succesul din acel meci ar putea contribui la primirea României în Turneul celor 5 Națiuni – o întrebare legitimă, dar oarecum naivă, așa cum observa mai târziu fostul căpitan al României.

“Pastre s-a uitat lung la mine, nu m-a contrat, dar peste câteva zile am citit în Midi Olympique, răspunsul la întrebarea mea,” își aduce aminte Alex Pop.

“Va mai curge multă apă pe Dâmbovița până când România va fi admisă în Turneul celor Cinci Națiuni,” scria comentatorul francez, răspunzând cumva întrebării de la weekend a lui Pop.

Ceea ce nu știau nici Pop și nici Pastre însă, este ca detaliile victoriei din meciul cu Franța fuseseră raportate IRFB-ului de arbitrul englez Ken Pattison, victorie care venea după înfrângerea cu 7-6 de la Valance din anul precedent care și ea fusese circulată printre membrii IRFB prin intermediul arbitrului Irlandez Paddy D’Arcy.

Este clar faptul ca România fusese invitată să facă un turneul în Noua Zeelandă în 1975 nu a fost doar o coincidență. De asemenea trebuie subliniat că până în 1977 Franța nu a făcut parte din IRFB, lucru care a permis francezilor să continue și chiar să intensifice relațiile cu rugby-ul românesc, în ciuda embargoului IRFB, deși trebuie spus că pe atunci influența francezilor, la masa mare a rugby-ului mondial, era destul de redusă, deși ei susțin contrariul.

În fine, trebuie spus că în ciuda evoluției tot mai convingătoare a României în meciurile cu Franța, oportunitatea de a juca împotriva celor patru națiuni britanice, s-a datorat tot atât de mult meritelor lui Irimescu și ale rugby-iștilor români, cât și întâmplării.

Această șansă s-a numit Glyn Maddocks, un profesor de școală, pasionat al rugby-ului, din orașul Bath, din Anglia, care după cutremurul din 1977 a organizat un turneu de binefacere în România pentru a strânge fonduri pentru sinistrați.

Prin organizația BOSA (Bath Overseas Sports Association) pe care o conducea, Maddocks a reușit să mențină deschisă poarta rugby-ului britanic, într-o perioadă în care datorită lui Irimescu rugby-ul românesc devenise o autentică forță internațională.

Mulțumită lui Glyn Maddocks și amicilor săi din Bath, România a beneficiat de un intermediar abil, pasionat și competent în relațiile cu cele patru federații britanice, lucru care a facilitat și accelerat accesul României pe “piața” rugby-ului britanic, atât la nivel de club cât și la nivel de echipă națională.

Statutul internațional al lui Irimescu

Pentru România și Irimescu meciul de pe 14 noiembrie 1976 a fost începutul unei epoci de realizări stupefiante, dacă se ia în considerare baza de selecție comparativ redusă a rugby-ului românesc, nivelul tehnic modest al jucătorilor, precum și contextul politic.

Unul dintre aspectele oarecum ciudate ale acestei perioade din istoria rugby-ului din România care a durat până la sfârșitul deceniului ‘80, numită în această serie de articole ‘Epoca Irimescu’ și care a dus la bulversarea ordinii destul de rigide a elitei rugby-ului mondial, este că aportul imens al antrenorului român la această evoluție spectaculoasă nu a primit recunoașterea publică pe care o merita.

În timp ce în Franța, Irimescu este destul de bine cunoscut, mai ales ca jucător, contribuția sa imensă ca antrenor la transformarea României într-o forță a rugby-ului mondial a fost ignorată, ca să nu mai vorbim de țările de limbă engleză, unde numele său este pur și simplu necunoscut.

În același timp însă, în 1973, imediat după întoarcerea sa din Franța, Irimescu a fost ales/numit în funcția de vice-președinte FIRA, unul dintre cei cinci vicepreședinți membri în consiliul de administrație împreună cu președintele Marcel Batigne din Franța –  cea mai înaltă funcție a unui oficial român in rugby-ul internațional.

Este interesant că alegerea sa în consiliul de administrație FIRA ca vice-președinte 4 (patru), o funcție mai mult onorifică pe plan internațional, dar importantă la nivel național, a coincis în timp cu numirea sa în funcția de antrenor federal și a fost făcută, mai mult ca sigur la insistența lui Cornel Burada, președintele de atunci al FRR și cu sprijinul ministrului lui Emil Drăgănescu, și el fost președinte al FRR, două personalități politice care înțeleseseră atunci valoarea imensă a lui Irimescu pentru rugby-ul românesc și-l sprijineau din toate puterile.

În țară, funcția de vicepreședinte al unei federații internaționale avea o rezonanță, mult mai mare decât în străinătate, mai ales pe coridoarele CNEFS-ului (ministerul sporturilor), ale CC-ului (Comitetul Central al Partidului Comunist) și ale diverselor ministere si organizații publice și de stat.

Într-adevăr, în timp ce Irimescu era singurul antrenor activ printre vicepreședinții FIRA, și în această calitate devenise și membru plin al Comisiei Tehnice, ceilalți patru vicepreședinți FIRA ocupau aceste poziții datorită rolurilor administrative de președinți ai federațiilor naționale, respectiv Hadj Benjeloun în Maroc, Floro Noriega în Spania, Hans Baumgartner în Germania de Vest și Aldo Invernici în Italia.

Este clar că rezultatele surprinzător de bune ale turneului din Noua Zeelandă din 1975, inclusiv acel neașteptat, dar extrem de important, meci nul (10-10) cu NZ Juniors, precum și comportarea echipei în general, dar și succesul de public cu toate meciurile jucate pe stadioane pline de spectatori, de asemenea modul în care Alex Pop a reușit să intre într-un dialog fructuos cu conducătorii rugby-ului neo-zeelandez, toate acestea împreună au dus în cele din urmă la anularea restricțiilor impuse în 1958.

Fără îndoială că raportul arbitrului galez la meciul cu Franța din noiembrie 1976, a contribuit și el la revizuirea părerilor, în timp ce rezultatele meciurilor internaționale din anii următori au convins conducătorii rugby-ului mondial ca fenomenul românesc trebuie apreciat și sprijinit în ciuda diferențelor politice si culturale.

Un alt aspect semnificativ care probabil că a jucat un rol, a fost relaxarea terorii comuniste în țară, inclusiv amnistierea deținuților politici în 1963 – 1964 si adoptarea unei atitudini mai puțin beligerante față de Occident a regimului Ceaușescu.

Se spune că Emil Drăgănescu chiar ar fi reușit să-l convingă pe Ceaușescu să urmărească la televizor meciul de la Valence cu Franța din 1973, când România a pierdut cu 7-6, astfel că rugby-ul, deși nu era un sport olimpic, își căpătase o poziție respectabilă în ierarhia sportului românesc.

Irimescu promovează tineri

Pe 17 noiembrie 1976, la trei zile după meciul cu Franța, România, condusă de Gogu Nica dar fără Marin Ionescu și Ortelecan înlocuiți de Titi Mușat și respectiv Mircea Munteanu, a demolat echipa Marocului marcând 17 încercări, scor final de 89-0.

Constănțeanul Petre Motrescu și-a confirmat clasa și eficacitatea neobișnuită reușind să marcheze patru încercări în două meciuri, astfel că azi, la aproximativ 50 de ani de la debutul sau în națională, el continua să dețină recordul de eficacitate al atacului Românesc cu 33 de încercări marcate, la egalitate cu Cătălin Fercu.

“Prima dată când l-am văzut pe Irimescu a fost în 1968 când încă jucam în echipa de juniori Rulmentul Bârlad împreună cu prietenul meu din copilărie Mihai Bucos,” își aduce aminte Motrescu.

“Toți jucătorii din echipa de seniori a Rulmentului, și câțiva juniori, printre care și eu, am venit la București să vedem meciul România – Franța. Pentru mine victoria României (15-14) a fost o mare experiență emoțională, iar performanța lui Irimescu care a marcat toate punctele, m-a lăsat cu gura căscată.

Înaintea lui am mai lucrat cu doi antrenori foarte buni, Titi Ionescu și Mihai Naca, dar numirea lui Irimescu ca antrenor al echipei naționale a fost un moment crucial atât pentru noi ca jucători cât și pentru tot rugby-ul românesc.

Relația dintre Irimescu și jucători s-a schimbat, fără îndoială, atât datorită creativității și abilității lui de a comunica cât și capacității noastre, a jucătorilor, de a înțelege demersul lui.

Sub Irimescu, relația dintre antrenor și jucători s-a transformat dintr-un dialog între maestru și elevi, într-o relație între parteneri egali. Irimescu era răbdător și erudit și atunci când cineva ieșea din dispozitiv sau făcea o greșeală, el oferea sfaturi și soluții, în loc să-l critice pe jucător.

El era un selecționer excelent și ne trata ca pe oameni maturi, ca și cum am fi fost colegii lui de echipă, nu ca profesor și elevi. Probabil că faptul că nu era cu mult mai în vârstă decât noi a contribuit la aceasta relație,” a adăugat Motrescu.

Cu excepția a trei înfrângeri în meciurile cu Franta, toate trei la aceeași diferență minimă de scor (9-6), într-o perioadă de aproape trei ani (din noiembrie 1976 și până la turneul din Tara Galilor din 1979), România a rămas practic neînvinsă pe continent.

Diferența de trei puncte în aceste trei meciuri sugerează două echipe de valori foarte apropiate, când victoriile s-au datorat unor combinații de circumstanțe si momente speciale, de la accidentarea unor jucători de valoare, până la calitatea suspectă a arbitrajului si destul de des a șansei sau de ghinionului – depinde cine relatează reportajul meciului.

Coloana vertebrală a echipei din această perioadă a rămas cea a formației din 1976, deși în martie 1978, o nouă echipă de tineret era lansată pe orbită de Irimescu în meciul cu tineretul Italiei.

Victoria României cu scorul 29-3 a fost mai puțin importantă decât testarea unui nou grup de jucători de calitate, capabili să intre în prima echipă. În circa doi ani, peste jumătate din echipa de tineret care a intrat pe teren în 1978, formata din: Bucan, Pasache, Ioniță, Stroe, Rădulescu, Vlad (Voicu), Borș, Zafiescu (II), Culda, Marghescu, Aldea, A Hariton, C Hariton, A Marin si T Tudose își făceau debutul în prima echipă a României, un procentaj ridicat care se explica prin “ochiul” lui Irimescu ca selecționer, dar și prin creșterea popularității rugby-ului în țară.

Unul din cei 15 de la “tineret”, pilierul stânga Ion Bucan, născut la Pașcani în ianuarie 1955, își făcuse deja debutul în prima echipă, intrând în locul lui Iancu Băcioiu cu Bulgaria în 1976, dar o fractură serioasă după meciul cu Spania din 1977, i-a întârziat titularizarea cu un an.

Surprinzător, rugby-ul nu l-a atras la început, dar deși dorea sa facă fotbal, el n-a reușit să-l convingă pe antrenorul Emil Crișan care, de voie sau nevoie, l-a atras în cele din urmă la secția de rugby de la Școala Sportiva nr. 2 din Iași.

După junioratul cu Emil Crișan, el a trecut la secția de “finisare” la clubul Politehnica, unde a devenit “material de națională” modelat de un alt mare antrenor Dumitru ‘Titi’ Ionescu, un alt personaj legendar în lumea tehnicienilor români a cărui contribuție a rămas în umbră.

Din 1978, când Bucan revine în echipa României în meciul cu Cehoslovacia, el devine membru plin al grupului ‘Moldova All-Stars’ din națională, din care mai făceau parte câteva din cele mai strălucitoare stele ale rugby-ului românesc ca Bucos, Murariu, Motrescu, Dărăban, Borș, și mai târziu Ciorăscu, Dumitraș, Bălan, Tonița, Gontineac, șamd.

“Pentru mine, dom’ profesor Irimescu era ca o briză răcoroasă într-o zi fierbinte”, își aduce aminte Bucan.

“Când îl auzeam vorbind, tensiunea dispărea, mă calmam și puteam să mă concentrez. Fără discuție el a fost o personalitate de anvergură, cu un temperament ideal pentru rugby, un tip reflexiv și riguros și un excelent pedagog.

De multe ori aveam sentimentul că joc pentru el, atât de apropiat îl simțeam. Era un selecționer de geniu, capabil să identifice talentul într-o secundă, un profesionist prefect. Era modest și realist, iar în relațiile cu jucătorii politicos și prevenitor.

În 1978, la insistențele colegului meu din linia întâi, Ortelecan, am trecut la clubul Știința Petroșani unde am intrat la Universitate și am început să joc pentru clubul studențesc. Tot în anul acela mi-am consolidat poziția în națională, începând cu meciul cu Cehoslovacia în aprilie, urmat de turneul din Anglia si Țara Galilor din 1978.”

În afară de Bucan și echipa de tineret, Irimescu mai avea la dispoziție un grup de jucători de certă valoare internațională, reveniți după accidentări ori de pe banca de rezerve, inclusiv Munteanu, Scarlat, Mușat, Ion Constantin, Eduard Suciu, Cornel Vasile, ca să nu mai vorbim de Gheorghe Dumitru a cărui revenire printre titulari după accidentare, a dat pachetului de înaintași mai multă incisivitate și coeziune într-un moment cheie pentru relațiile cu rugby-ul britanic.

Aceasta creștere cantitativă a inițiat și un salt calitativ, care după victoria împotriva Marocului, a continuat cu succesele la scor împotriva Italiei 69-0, Poloniei 38-21, Cehoslovaciei 60-6 si Spaniei 74-3.

La sfârșitul lui 1977, antrenorul Petre Comănescu ieșea la pensie, fiind înlocuit la națională de clujeanul Alexandru Paloșanu, fost numărul 8 internațional, iar din 1979 de fostul mijlocaș la grămadă Adrian Mateescu, (fost căpitan al naționalei și al clubului Steaua) care l-a secondat pe Irimescu în turneul din Țara Galilor.

Gheorghe Dumitru căpitan

Tot atunci la începutul lui la meciul cu Cehoslovacia, Gheorghe Dumitru devine căpitan, preluând conducerea echipei de la Gogu Nica care se retrăsese de la națională.

“Eu m-am născut in 1952 la Hagieni, un sat în sudul județului Ialomița, între râul Ialomița și Dunăre într-o familie de țărani. Fiind înalt si atletic am făcut sport de tânăr, la început atletism, unde am ieșit campion pe școli profesionale la săritura în înălțime, apoi handbal, și chiar box la școala profesională auto-navală de la Giurgiu.

Rugby-ul l-am început la Constanța, la clubul ITC (Întreprinderea de Transport Constanța) unde l-am avut pe Constantin Tomescu, primul meu antrenor de rugby. Trebuie sa recunosc că faptul că jucătorii de la ITC primeau permis gratuit de transport în oraș m-a atras, deoarece mă costau biletele cam doi lei pe zi.

Așa am început. După câteva săptămâni la un meci de antrenament cu Farul Constanța, m-a văzut Titi Ionescu care m-a acroșat după antrenament “Hei puștime! Cum te cheamă?” De atunci tot “puștime” mă striga. Să fiu cinstit eram complet nevinovat.

Habar nu aveam de regulile jocului și de tehnică individuală, știam doar că trebuie să alerg înainte și să pasez înapoi, lucru pe care-l învățasem la ITC. Este clar că el văzuse ceva în mine, așa că s-a pus pe treabă și nu m-a mai lăsat din mână. Curând m-a legitimat la Farul Constanța și cu ajutorul lui Nea Nicu Dan m-a ajutat să-mi rezolv problema cu serviciul, așa cum se făcea pe vremuri.

În afară de antrenamentele cu echipa, de două ori pe săptămână, făceam antrenamente specifice doar cu el, un fel de meditații particulare de rugby, unde învățam tot ce învață copii când încep să joace: cum să sar în tușă, cum să prind balonul șutat de adversar, cum să plachez, tehnica de împingere în grămadă șamd.

Asta era ca o scoală privată, de care am beneficiat din plin, mai ales ca eu am ajuns la rugby destul de târziu. Mi-aduc aminte ca primul meci in deplasare cu echipa Farul l-am avut la Timișoara.

Credeam că o sa fiu rezervă, dar m-a băgat de la început și am jucat in linia 2-a cu “unchiu’ ” Celea. Ca să ajungem la Timișoara am luat avionul, prima oară în viața mea când am zburat cu avionul.

În 1973 am fost selecționat în națională pentru prima oară tot de Titi Ionescu, după care a urmat turneul din Argentina, o promovare destul de rapidă dacă te gândești că am început sa joc de abia în 1971.”

“Deși mi-am început cariera cu Titi Ionescu, pot spune ca în mare parte cariera mea în echipa națională a coincis cu venirea lui Irimescu, care așa cum am mai spus a fost of adevărată revelație,” observa Dumitru.

“Primul meci cu el ca antrenor a fost împotriva Germaniei la Heidelberg la câteva luni după întoarcerea din Argentina, după care a urmat meciul cu Franța de la Valence pe care l-am pierdut 7-6. Modul lui Irimescu de a lucra cu jucătorii a avut ca efect principal, o eliberare a individului.

Parca am scăpat de o greutate pe umeri, iar frica să nu facem greșeli, care până la el ne paraliza, a dispărut cu încetul. Începusem să lucrăm combinații frumoase cu plecare pe fundul tușei și altele. Eu și Mircea (Paraschiv) îi ceream tot timpul să ne ajute să găsim elemente tehnice noi pe care să le incorporăm în jocul echipei.

Noi nu aveam un sistem de joc, la care să subscriem și să-l aplicăm cu toții. Aveam niște scheme de joc, pe care le aplicam depinzând de situație, dar noi doream să înlocuim vechile scheme de joc, cu un sistem unitar românesc, așa cum aveau francezii. Comunicarea era un alt aspect pe care îl încerca sa-l introducă in sistemul nostru, care până la el, era practic inexistentă, și în fine disciplina de joc, ca pe un element flexibil al modului de a juca și a se comporta.”

Anglia ‘B’ face istorie

În luna Mai 1978, după meciul cu Spania din Cupa FIRA, România a primit vizita echipei ‘B’ a Angliei, un eveniment istoric în rugby-ul românesc, aceasta fiind prima reprezentativă națională din Marea Britanie care să viziteze România.

După simfonia de eseuri (25) și puncte (134) marcate în primele două meciuri ale sezonului cu Cehoslovacia si respectiv Spania în Cupa FIRA, penuria de puncte și încercări din cele două meciuri cu englezii, respectiv o (1) încercare și 15 puncte marcate este revelatoare pentru nivelul relativ al celor doua echipe.

În acest context, decizia lui Irimescu de a nu alinia prima echipă în meciurile cu englezii este salutară, confirmând din nou viziunea acestui personaj deosebit.

Este clar că intre a alinia prima echipă, în ciuda tentației facile de a înregistra o victorie, împotriva unei selecționate engleze, așa cum ar fi cerut dogma CNEFS-ului – și a da posibilitatea mai multor jucători tineri sa se afirme, Irimescu, rațional și pragmatic, a ales o cale de mijloc, distribuind jucătorii de marcă între cele două echipe (București  si România B) cu un număr mare de internaționali titulari absenți, inclusiv Dinu, Stoica, Ortelecan, Motrescu, Iannusevici, Varga precum și noul căpitan Gheorghe Dumitru.

Având în vedere că englezii aveau o echipă puternică, cu mulți foști și viitori internaționali în formație, înfrângerea la scor minim 13-12 din meciul cu echipa ‘B’ a României de la Constanta, face onoare atât învingătorilor cât și învinșilor.

În meciul de la Constanta Echipa B a României a inclus pe următorii : Ion Bucan, Emilian Grigore, Florin Ioniță, Ion Urdea, Constantin Mușat, Ion Podaru, Florin Constantin, Pompilie Borș, Vasile Ion, Mihai Marghescu, Iuliu Peter, Mihai Holban, Stefan Benedek  Alexandru Marin, Dumitru Teleașă, Stelian Podărescu..

În fine, la sfârșitul lui septembrie 1978 (sezonul 1978-79), 25 de jucători și patru oficiali: Irimescu și secundul lui Alexandru Paloșanu, managerul Viorel Moraru, si doctorul Nicolae Gheracopol se îmbarcă pentru un turneu de șapte (7) meciuri în Anglia și Tara Galilor.

Primul meci se joaca la Port Talbot, în Țara Galilor, unde vizitatorii au învins clubul local Aberavon RFC 20-7 după un meci satisfăcător atât din punct de vedere al spectacolului cât și al rezultatului. Dumitru într-o forma imperială pe care și-a menținut-o pe toată durata turneului conduce pachetul dezlănțuit care-i domină pe galezi. Ianusevici revenit și el în formă marchează o încercare urmat de Dumitru, cum am spus în formă mare.

Meciul următor care s-a jucat la Swansea, cel mai vechi client al rugby-iștilor români în Marea Britanie, se termină la egalitate 7-7, cu Paraschiv autorul încercării oaspeților.

După cele două meciuri în Țara Galilor, românii se mută la Bath, în Anglia, unde sosește și prima înfrângere împotriva clubului local, pe atunci unul din cele mai puternice cluburi engleze.

De la Bath, românii se mută la Gloucester, tot în Sud-Vest, un alt vechi partener al românilor din anii 1950. După un meci spectaculos, înaintarea română reușește să preia controlul ostilităților și să înscrie trei încercări, două prin Borș și una prin talonerul Munteanu. În ultimul minut de joc Bucos marchează un drop-goal gigantic care ajută România să câștige la “mustață” 30-28.

Din Sud-Vestul Angliei rugby-iștii români se transferă la Londra unde sunt oaspeții clubului exilaților scoțieni London Scottish la Richmond Athletic Park. România marchează opt încercări prin Stoica (2), Ianusevici (2) Motrescu, Nica, Ioniță și Paraschiv, scor final de 49-12.

Penultimul meci are loc la Clifton, o suburbie a orașului Bristol și se încheie cu cel mai mare scor al turneului 50-13, cu românii marcând șapte (7) încercări după care în al 7-lea și ultimul meci, românii sunt bătuți de Bristol RFC 16-3.

În general un turneu reușit, cu patru victorii, un egal și doua înfrângeri, care permite rodarea echipei și mai ales a nou veniților pentru campania din toamnă, care include și meciul împotriva Franței.

La o lună după terminarea turneului din Anglia și Țara Galilor din 1978 echipa României pleacă în Polonia, pentru meciul din Cupa FIRA, care urma să se joace la Lublin. Românii câștigă cu ușurința 30-9, marcând șase (6) încercări dintre care trei prin Motrescu, în revenire de formă.

Două săptămâni mai târziu, la începutul lunii decembrie echipa Franței sosește la București pentru meciul anual cu România. Francezii apar cu trei debutanți în formație, cei doi mijlocași: la grămadă Yves Lafargue, căpitanul clubului Montferrand și la deschidere Alain Caussade, de la Lourdes, în timp ce Michel Clemente numărul 8 de la Oloron îl înlocuiește pe JP Bastiat accidentat.

Faimosul linia 2-a Michel Palmie suspendat pentru brutalități este înlocuit de fostul lui partener JF Imbernon, care face pereche cu Francis Haget de la Biarritz, iar marele JC Skrela, supărat ca nu i-a fost oferită căpitănia Franței după retragerea lui Fouroux, și-a dat demisia din națională fiind înlocuit cu JL Joinel.

În urma accidentării lui Bastiat, Jean Pierre Rives devine căpitan al Franței. România prezintă o echipa solidă, în care singurul semn de întrebare era pilierul Florin Ioniță, care îl avea în față pe gigantul Gerard Cholley, dar care și-a făcut și el pe deplin datoria.

Superioritatea liniei a 3-a române Dumitru, Murariu și Stoica, atât în tușă cât și în câmp a fost evidentă, în timp ce Dărăban și Marin Ionescu au dominat tușa și maul-urile cu autoritate.

Liniile dinapoi ale României au beneficiat de un torent de baloane de bună calitate fără însă a reuși să le transforme în puncte.

Cantitatea și calitatea baloanelor furnizate de înaintarea română au fost net superioare prestației francezilor, dar din nefericire acest avantaj s-a pierdut datorită jocului de picior al românilor.

Bucos, în maniera obișnuită a încercat un drop-goal de la circa 45 de metri care trecut cam la 10-15 centimetri de butul din stânga, după care își pierde încrederea si concentrarea. Și francezii au ratat mai multe lovituri de pedeapsă, dar în timp ce JM Aguirre și Ion Constantin transformă fiecare doua lovituri de pedeapsă, pentru o remiză clasică, dar drop-goal-ul lui Caussade a trecut printre buturi asigurând victoria Franței cu 9 – 6.