Interviu Vasile Constantin-Mao

Invitatul nostru de azi face parte din categoria celor care muncesc, muncesc și roadele le culeg alții! Sau o altă definiție e cea care l-ar plasa pe Vasile Constantin-Mao în breasla descoperitorilor și șlefuitorilor de talente: talente sportive, talente rugbistice în cazul de față. Jucător, antrenor și mai ales pedagog erudit, Mao are ce povesti, trecutul îl recomandă, dar și azi, la 77 de ani, el ar fi pregătit să mai ia o grupă de tineri, să-i perfecționeze și să-i lanseze în lumea bună a sportului cu balonul oval, acolo unde a propulsat cel puțin 35 de nume mari, faimoși internaționali români, din mai multe generații!

MaoAm înțeles că mă pot adresa cu apelativul Mao, așa cum sunteți cunoscut de toată lumea…

Păi sigur că da, de Mao mă știu toți și n-ai cum să-mi spui domnul Mao, așa că Mao e adresarea perfectă, nu ne formalizăm.

 

Cine e Mao și de unde până unde această poreclă după numele marelui lider chinez?

Prin anii ’50 era în toi criza coreeană, eu și frate-miu mai mare eram elevi la Școala de construcții și aici ne-au venit niște coreeni, băieți simpatici, ne-am obișnuit repede cu ei.

Într-o zi, fratele meu a venit la ore cu ochii mici, mici de tot, făcuse o conjunctivită puternică și băieții i-au zis că parcă e un coreean, un chinez, eu ca frate deveneam și eu chinez și m-au botezat Mao, deci am acest apelativ de când mă știu, de peste 60 de ani.

Sunt născut pe 7 octombrie 1937 la Plevna, în județul Călărași. Provin dintr-o familie înstărită, am fost 6 copii la părinți, aveam 30 de hectare de pământ, tata a fost preot în sat și am avut mult de pătimit mai târziu, comuniștii au făcut repede legătura că preoții erau cu toții legionari…

 

Cum a ajuns Mao la rugby și care a fost traseul?

Între 1951-’55 am făcut Școala de Construcții și aici am început rugby-ul cu profesorul Mitică Ionescu, la 18 ani am ieșit campion de juniori cu Constructorul și doi ani mai târziu am luat Cupa României la seniori. Între timp începusem și cursurile ICEF-ului, Facultatea de Sport. Toate îmi mergeau bine, în urma unui trial ajunsesem și la lotul național, dar tocmai atunci, în 1957, am făcut ruptură de ligamente încrucișate, se întâmpla la un meci pentru titlu, cu Dinamo. La revenire, student fiind am mai jucat 2 ani la Știința București, cu care am promovat în A și în paralel făceam și atletism, 4x400m. Concuram și la garduri, antrenamentele erau foarte dure, executam flotări și genuflexiuni cu haltera în spate și asta mi-a afectat coloana, hernie de disc, și a trebuit să spun stop, dar mi-am spus că locul meu va fi întotdeauna în rugby și în rugby am rămas.

 

Începea pentru tine o nouă etapă, era o nouă provocare, să fii antrenor…

La terminarea Facultății am ajuns la Băile Herculane, ca profesor de educație fizică medicală, eu însumi având nevoie de tratament, apoi am trecut ca antrenor pe la Electroputere Craiova – divizia B, Viitorul București, CS Școlarul București, Rapid București, Locomotiva, la cele patru am fost la grupele de juniori, cu ultima ieșind campioni naționali de două ori. În această perioada am învățat enorm de la al doilea antrenor care mi-a marcat cariera, e vorba de Cornel Munteanu.

 

S-a spus și se spune despre tine că ai făcut de toate în rugby, ai fost teoretician, antrenor, jucător, descoperitor de talente, manager…

Am fost complexat că n-am făcut carieră mare ca jucător, în rest mă recunosc în tot ce ai spus mai sus și mai adaugă că am fost permanent un critic aspru al comodității, al decăderii. Ca teoretician am scris mai multe cărți, prima fiind „Rugby pentru copii și tineri”, pe urmă „Tehnica și tactica în rugby”, „Bucurii și tristeți în rugbyul românesc”, „Gimnastica medicală în tratamentul reumatismului articular” și cursul „Metodica Învățării Jocurilor Sportive în Ora de Educație Fizică”. Cu această ocazie am conceput și experimentat timp de 14 ani un sistem de învățare și perfecționare a deprinderilor tehnice, în special din jocul de rugby, extrem de eficace. Speram să-l valorific în rugbyul nostru, știind cum este minimalizat acest decisiv proces în formarea sportivă (se vede în jocul rudimentar și plin de greșeli de tehnică la orice nivel). Mă ofeream voluntar, dar n-am găsit înțelegere la nivel federal.

 

Aveai destule contre cu Federația, care erau motivele?

Contre am avut eu dintotdeauna cu oamenii abuzivi, care își știau doar interesul și chiar de foarte tânăr am cunoscut aceste aspecte. Eu descopeream copii talentați, de mare viitor, îi formam și unul ca Viorel Moraru, antrenor la Grivița Roșie, dorea să-i direcționez pe toți către el, care-și primea mai târziu laude și nu numai… În Federație, el și fiul său Octav, care e o persoană fără importanță în rugby-ul românesc, au tutelat lipsa de profesionalism și dedicație, of-ul meu a fost că nu m-au solicitat să particip la activitatea de juniori a rugby-ului școlar. Nu știu câți antrenori mai sunt în România, care să fi descoperit talente și mai târziu aceștia să ajungă mari jucători, eu pot da câteva zeci de exemple, “nășiți” de mine…

 

Enumeră câțiva!

Hai să încep cu prietenul nostru, Marin Ionescu, l-am văzut, mi-a plăcut, dar el după două antrenamente n-a mai venit, trebuia să am răbdare cu el, să-l cunosc bine, să-l înțeleg și să-i ofer plăcerea jocului, asta-i arta muncii cu copii, după toate astea Marin s-a integrat total, a debutat la Națională când încă era junior, a marcat pe Arm’s Park și a intrat în istorie. Să mai dau câteva nume, sportivi legendari, cu realizări în mari meciuri internaționale: Adrian Lungu – recordmanul de selecții din rugby-ul românesc – 77, Sorin Fuicu, Daniel Neaga, Gheorghe Dinu, Ion Simion, Laurențiu Constantin, Andrei Gurănescu, Marin Moț și câțiva care au ajuns șefi prin federație, printre care Dumitru Mihalache, Radu Constantin și Alin Petrache, care în acest an a devenit președintele COSR.

 

Ce meci al Naționalei te-a impresionat cel mai mult?

A fost acel 15-0 cu Franța, din Giulești în 1980, a fost un meci care m-a copleșit. România a avut o evoluție incredibilă, francezii și-au pierdut de tot capul, cum se spune la noi „au scăpat boii”, la final nici n-au mai salutat, așa cum se face în rugby, iar la banchet i-am văzut ca pe niște cocoși cu penele lăsate, nu mai erau aroganți cum sunt ei de obicei, deveniseră umili. Atunci am avut în teren și doi copii de-ai mei, pe Fuicu și pe Simion. Un alt meci mare am făcut în 1990, tot împotriva Franței, la Auch și chiar dacă am mâncat bătaie cu 12-6, am fost elogiați în toată lumea pentru determinarea cu care s-a luptat, iar cu acea ocazie au evoluat și patru jucători descoperiți de mine: Dumitrescu, Neaga, Lungu și Dinu Gheorghe.

 

Mao a ajuns în Portugalia… cum au fost cei 15 ani petrecuți acolo?

Între 1992 și 2007 am activat în Portugalia, am lucrat într-un mediu deosebit, mult mai profesionist ca la noi… mi-a fost greu la început, dar am învățat limba și am devenit profesor–asistent la Universitatea din Coimbra. Acolo am conceput un curs pe care l-am aplicat pe 2 grupe a câte 35 de studenți. Unul dintre ei a devenit mai târziu antrenorul Portugaliei U19, Joao Luis se numește și, când am împlinit 77 de ani, m-a felicitat și mi-a zis încă o dată că tot ce știe în rugby, de la mine a învățat! Astea, alături de ce am făcut în țară, eu le numesc realizări personale, chiar performanțe dacă vrei, dar reține alte două performanțe, pe care îmi face plăcere să le amintesc, (râde!), una e că am făcut drumul Coimbra-București conducând mașina timp de 3 zile și două nopți, doar cu o oprire scurtă la Lyon și a doua e că am avut 4 neveste legitime și că prea marea dedicație profesională a făcut ca relațiile firești de cuplu să aibă de suferit.

 

Ce diferențe erau între rugbyul nostru și cel lusitan?

Robustețea fizică era atuul nostru, iar al lor, perseverența, dexteritatea și o dorință mai mare de joc, parcă aveau o mai mare plăcere, la noi de multe ori constatam că e o corvoadă atât jocul, cât și antrenamentele. Făceam 2 antrenamente obligatorii și unul înaintea meciului. Am venit cu idei noi, teoria o puneam în practică în mediul rugbyului juvenil, făceam echipe de 8, cu fete și băieți, era o bucurie pentru mine să-i văd jucând, pot spune că din rugby eu mi-am luat bucuria de a trăi. Am fost desemnat de mai multe ori antrenorul anului pentru regiunea de Centru, care e o treime din Portugalia. Am lucrat acolo până în 2007, când la 70 de ani m-am pensionat.

 

Cum vezi azi situația rugbyului de la noi și mai ales a celui juvenil?

La echipele mari și la Națională, de ceva timp au început să se mai miște lucrurile, dar la nivel de copii și juniori e totul haotic… eu cred că sunt și motive sociale, ca sărăcia sau salariile mici, dar nici federația n-are un program exigent, coerent. Să apelezi la profesori e o prostie, nu-i învață rugby în școli, ei abia fac ora de sport, iar ca să aduci pe cineva de afară, acela va cere bani și e normal să ceară, nimeni nu muncește de pomană!

La juniori găsim mulți practicanți, 24 de echipe, dar când fac 19 ani mai rămân 7 echipe, părinții vor ca odraslele lor să facă școală, pun accentul pe învățătură și nu-i mai lasă la rugby.

 

Propui tu alte soluții?

As restrânge, aș face competiții pe serii de vârstă de 2 ani, U15, U 17, U19, așa s-ar concentra valorile și ar apărea și performanțele, care i-ar ține pe tineri în priză, în dragoste pentru acest sport minunat, care este rugbyul!

 

Interviu realizat de Clement Peter – SPORTCLASIC.ro