Repunerea în joc de la margine

În rugbyul modern, de mult timp, jucătorul aripă de trei-sferturi i-a lăsat locul talonerului în a repune balonul în joc de la margine. Altfel spus „tușa” a devenit proprietatea numărului 2 al echipei, lăsându-le culoarul liber numerelor 11 și 14 (aripilor) pentru eventualitatea unei tentative de atac, după introducerea în joc a balonului. Această posibilitate de joc este destul de rară, dar posibilă și nu este exclus ca jucătorul care a prins balonul (cu precădere cel poziționat în fața marginii) să transmită direct jucătorului care l-a repus și nu mijlocașului la grămadă (formula clasică), pentru a deruta adversarul. Dar aceasta este o altă stratagemă. Ceea ce își propune acest succint studiu este o trecere în revistă a tehnicilor de repunere în joc a balonului de la margine, demistificând, pe cât cu putință, plaja modalităților de comunicare dintre repunătorul de la tușă și jucătorul căruia (într-un limbaj codificat) îi este adresat balonul. De fapt, în acest moment, în afara celor doi actori principali (repunătorul și prinzătorul), sunt angrenați mai mulți jucători, dacă nu chiar toți, dintre cei ce formează aliniamentul.

Tehnica și tactica momentului fix MARGINE se distinge prin specificitate și structuri tehnico-tactice cu totul deosebite. Acest moment al jocului, unde în prezent se permite „liftul” la prinzător, simplifică mult posesia balonului, favorizând echipa care îl repune, prinderea devenind în proporție de 90 – 95% o certitudine.

Preocupările pentru momentul atacului au dat naștere unor tehnici și strategii destul de sofisticate pentru continuitatea cu eficacitate a marginii și, nu de puține ori, acestea au produc confuzii în rândul jucătorilor. Ca răspuns apărarea a luat contramăsuri, chiar pentru a recâștiga repunerea sau de a strica ori a incomoda prinderea sau intenția ofensivă a atacantului.

În marile spații ale balonului oval (Marea Britanie, Franța, emisfera de sud, Argentina etc.) problematica jocului în tușe a devenit obiect de studiu sistematic, fiind încă subiect ce mai poate fi perfecționat. După antrenorii și analiștii recunoscuți ai rugbyului, câțiva jucători implicați direct în jocul de-a „repunerea”[1] și-au exprimat părerea, într-un fel mai mult sau mai puțin empiric, în sensul filosofic al cuvântului (cunoașterea ca produs al experienței personale). S-a constatat că fiecare echipă națională sau de club are o anumită concepție sau o compilare de viziuni tehnico-tactice pentru acest moment de confruntare specific, dar cu paradoxal de multe opțiuni.

Schema clasică, de când s-a autorizat prinderea săritorului (prinzătorului) de picioare (coapse) e simplă. Jucătorul ales pentru a capta balonul este prins de cei doi pilieri, unul de sub șolduri (după pliul feselor), celălalt de coapse, și înălțat la maximum spre punctul de boltă al „ovalului” – mâinile unui jucător de linia a II-a, bine purtat de brațele „cărăușilor” din linia I-a, flutură la peste 4 metri înălțime. Aceasta în ce privește mecanica imediată a ceea ce se numește în rugby „ascensor”.

Dificultatea, pentru că există un coeficient de dificultate în recuperarea balonului, consistă în greutatea jucătorului (cum este și normal) și în capacitatea jucătorului desemnat pentru a prinde balonul de a contribui la mecanica de ridicare a „ascensorului” și anume: dacă „săritorul” cântărește 110 – 120 de kilograme și nu are capacitatea de a se desprinde de la sol între 30 și 50 de cm. înainte de a fi propulsat, repunerea în tușe este ratată, balonul fiind interceptat de adversar. Modul în care talonerul desemnează coechipierul asupra căruia urmează să arunce balonul este, evident, „codul secret”, fiecare echipă având modul ei de comunicare, născocit de antrenor în complicitate cu jucătorii de la înaintare și mijlocașul la grămadă, care este cutia de rezonanță a transmiterii mesajului. Codurile sunt (cum știm, sau cum ne imaginăm, dacă suntem în afara dreptunghiului magic) de mai multe feluri și imaginatul criptologic al „serviciilor” nu și-a spus încă ultimul cuvânt. În interiorul unor echipe mijlocașul la grămadă comunică cu ajutorul cifrelor cu talonerul și cu jucătorul din tușă de la care vrea să primească balonul. Codul poate fi verbal sau gestual (făcutul cu ochiul, poziția degetelor, a mâinilor, a brațelor etc.). Anunțul verbal determină zona de recepție a balonului (primul, al doilea sau al treilea săritor). Anunțul gestual dă forma repunerii (boltă, întinsă, în avansare). Alte formații își transmit mesajele prin intermediul literelor, dar orice măsură este materie de cod: lunile anului, anotimpurile, specii de păsări etc. De exemplu, la Stade Toulousain comunicarea strategiei propuse pentru câștigarea balonului constă în emiterea de note muzicale (jucătorul Tournaire spunea că, dacă nu cunoști solfegiul, nu poți juca la înaintare – iar pentru el dificultatea era maximă în a recepționa mesajul, pentru că era cam surd).

Atenția trebuie să fie maximă: mijlocașul la grămadă anunță săritorul, acesta îi răspunde, zicându-i în ce mod o să prindă balonul (avansând, reculând sau stând pe loc) și toți jucătorii privesc la mijlocașul la grămadă, care transmite informația celui care repune.

Jucătorii înaintași preferă marginea formată din 4 participanți, pentru că toată acțiunea se petrece mai rapid și se poate intercepta mai ușor un balon advers.

Dincolo de structurarea mișcărilor de captare a balonului și de comunicare între transmitere și recepție, există mijloacele cu implicații personale (precizia și tehnica) și mijloacele cu implicații colective de coordonare și de adaptare la calitățile celui desemnat să recupereze balonul, care comandă tipul de lansare (întinsă sau reculând), talonerul având doar aceste două formule de repunere. Depinde de locul în care i se cere să lanseze balonul. Cu cât solicitarea vizează capătul șirului de jucători din tușă (aruncarea lungă), cu atât inițiativa privind modul de a lansa balonul este lăsată la latitudinea talonerului.

Există o bază de câteva zeci de coduri fixe sau de variații, în funcție de adversar sau în funcție de o idee nouă a antrenorului. Lansatorul trebuie să fie mereu pe recepție; este un moment de mare concentrare de a ieși dintr-o acțiune inamică. Pe o lansare adversă, decizia de a sări sau nu depinde deseori de puterea și de capacitatea unui pachet de înaintași capabil de a da înapoi adversarul. Când este pe teren advers, este mai interesantă disputa.

Dintr-un punct de vedere strategic, a efectua o margine cu mai puțin de opt jucători poate fi mai interesant, dar mai puțin sigur comparativ cu spațiul care se ocupă în opt jucători, pentru a recupera un balon pierdut. Important este să nu se lase timp adversarului, pentru a descifra tactica.

Este importantă cantitatea de timp lucrat cu lansatorii, cu privire la primul și al doilea săritor care avansează sau care recuperează, pentru că este mai dificil pentru lansator să îl depășească pe al doilea săritor. Săritorul este necesar să dea un impuls după ce lansatorul a armat repunerea. Dacă impulsul este bun și rapid, susținătorii se pot plasa dedesubt și pot susține săritorul cu toată întinderea brațelor. Pe o lansare adversă la 5 sau 10 m. de linia noastră de țintă, este mai bine să nu se sară, pentru a nu te prinde presiunea împingerii adverse la revenirea pe sol. Trebuie să-ți amintești mereu combinațiile, chiar dacă ai efectuat zece grămezi, zece placaje sau ai suportat mai multe șocuri și ajungi greu, dar concentrarea nu trebuie să-ți dispară pentru una din multele combinații în tușă.

Dacă cele două compartimente (3/4 și înaintare) participă cu egală putere la actul de repunere în margine, coeziunea se produce ideal, forța de atac sporind prin calitatea complicității prealabile.

Teoretic-didactic s-a scris foarte mult, iar tehnica și tactica acestui moment fix sunt cunoscute, atât în situația de atac, cât și de apărare, dar credem că se vor mai face modificări.

prof. Mihai Cojocaru

[1] Raphael Ibanez (taloner, Perpignan), David Auradou (linia a II-a, Stade Français), Franck Tournaire (pilier dreapta, Stade Toulousain)