Alex Penciu a împlinit 82 de ani. Românul i-a sărbătorit cu modestia ce-l caracterizează, în casa sa din Belluno, de pe malul râului Ardo. Dar cu totul altfel de manifestări ar merita sărbătorit acest „țigan” extraordinar, care a decis să-și transplanteze rădăcinile în Italia, acum mai bine de 30 de ani.
Cu un instinct extraordinar, înzestrat cu un stâng fin și un drop elegant, Penciu nu a fost doar unul dintre străinii cei mai buni care au jucat vreodată în campionatul nostru și un mit al rugbyului românesc, ci și un campion absolut la vârful scenei internaționale a anilor ’60. Cât de mare? Englezii nu au ezitat să-l boteze Alexandru cel Mare, atunci când, în 1955, l-au admirat într-un turneu cu echipa națională. Swansea, Cardiff, Bristol și Harlequins: o victorie, două egaluri și o înfrângere. Ovații în delir ale celor 60.000 de spectatori de pe Arms Park, iar în presa britanică o comparație cu legendarul Bob Scott din All Blacks.
Cu nimic mai prejos decât legendele rugbyului francez, și pentru că, între 1960 și 1963, „les Bleus”, care câștigau în mod regulat „Turneul celor 5 Națiuni”, nu au reușit niciodată să bată România lui Penciu, Viorel Morariu și Radu Demian. Și era Franța fraților Boniface. Prima victorie a fost la București, în 1960, în fața a 50.000 de spectatori (11 – 5) cu 2 drop-uri și o transformare ale lui Alex). Anul următor, un egal (5 – 5) la Bayonne, apoi, la 11 noiembrie 1962, un nou succes la București (3 – 0), decis de piciorul lui Penciu. În fine, în decembrie 1963, un 6 – 6 la Toulouse. Henry Garcia, în „Fabuloasa Istorie a Rugbyului” îl definește pe Alex drept un jucător de clasă dintre cei mai buni din Europa. Iar în 1976 , Robert Barran, devenit jurnalist după atâtea aventuri pe terenurile de rugby, l-a introdus în editorialul numărului special, cu care revista „Miroir du rugby” sărbătorea 30 de ani de existență. „Este greu să alegi dintre jucătorii care s-au afirmat în acești ani – scria Barran – dar, cu jucători ca Zani, Morariu și Penciu, chiar și italienii și românii au dreptul să șadă la masa de onoare”. Aceeași masă la care ședeau Jean Prat, frații Spanghero, Villepreux, Kyle, Lochore, Kirkpatrick, Merwin Davies,Barry John.
Penciu, ofițer al armatei române, fugi în mod rocambolesc din România lui Ceaușescu în 1969, pentru a se împământeni ca jucător-antrenor la Rovigo. Timp de 4 ani, nu a câștigat nici un titlu de campion, dar a obținut două titluri de cel mai bun marcator și s-a clasat o dată pe locul trei și o dată pe locul patru. Dar în primul rând a pus bazele echipei, care avea să domine campionatul, mai întâi cu Julien Saby, iar apoi cu Carwyn James. De Rovigo a rămas legat cu puternică afecțiune. Sâmbătă, pentru aniversare, prietenii, printre care Piergiorgio Callegari, cel ce îi înregistrează toate emisiunile de rugby ce se pot vedea pe satelit, i-au adus un tort. De la Rovigo au sosit Alberto Gambato și Alberto Guerrini, pentru a turna un documentar. Cu câteva săptămâni în urmă, a fost invitat în oraș de către asociația „Lumea Ovală”. Realitatea este că, într-un moment special de creștere, în care balonul nostru oval are nevoie de istorie și rădăcini, un om ca Penciu ar trebui considerat parte din patrimoniul rugbyului mondial. Inclusiv al celui italian. În schimb, uneori, avem impresia că, prea multă lume ignoră adevărul despre acel domn modest și reținut, ce trăiește în casa de pe malul râului.
© reproducerea rezervată
Traducere articol apărut în ziarul IL GAZZETTINO, 03.11.2014