Trebuie să recunosc, încă de la început, că mi-a fost greu să scriu aceste rânduri, deși întrebarea mă frământă de ceva vreme. Poate chiar din momentul acela în care am spus: „Da!”, în fața colegilor din Asociația Internaționalilor de Rugby din România. Acceptând că devin secretar al Asociației, mi-am asumat răspunderea de a efectua o muncă de pionerat în lumea rugby-ului românesc, dar întrebarea nu a avut sensul retoric al unei neliniști personale, generată de frică unui viitor eșec. Nu și nu! Această întrebare mi s-a fixat în memorie ca o sarcină obligatorie pentru momentul în care Asociația va avea și ea propriul site pe Internet. Am decis atunci să scriu aceste câteva rânduri, în care să răspund provocării de a explica de ce trebuie să existe Asociația Internaționalilor de Rugby din România, de ce trebuie să se facă cunoscută cât mai larg printr-un site propriu și de ce, în opinia mea, ar trebui să adopte o altă titulatură.
Ca orice om doritor să-și întemeieze solid argumentația, am început să caut situații similare în alte țări, mai ales în acelea în care rugby-ul este sportul rege (sau poate regină a sporturilor – în limba română sportul este un cuvând de genul neutru). Surprizele s-au ținut lanț. În Anglia, țară mamă a rugby-ului, nu există nici o formă de asociere a fostelor glorii, chiar dacă în Templul Mondial al Rugby-ului de la Twickenham există un muzeu, în care acestea sunt omagiate, iar toți jucătorii englezi care au obținut 5 caps (selecții în meciuri test) primesc gratuit bilete la orice meci jucat pe acest stadion. Situația este oarecum ciudată în Franța. Aici nu există o asociație a foștilor internaționali, dar există o uriașă uniune a foștilot jucători de rugby, cu filiale bine organizate în toate departamentele Hexagonului, L’Union Française des Anciens du Rugby. Mai mult, aici am rămas blocat, atunci când am descoperit o pagină a site-ului intitulată: „De ce?”. Am răsuflat repede ușurat. Era o pagină de reclamă, iar întrebarea completă era: „De ce să devi membru al UFAR?”, răspunsurile (pe două pagini A4) subliniind avantajele calității de membru (de exemplu, poți deveni arbitru de rugby printr-un examen mult simplificat). Clar, întrebarea „pourquoi ?” de la Paris nu are nimic în comun cu acel „de ce ?” ce mi-l puneam (propuneam) eu la București. Și nici asociația francezilor nu prea seamănă cu a noastră, scopurile lor sunt mult prea lucrative și chiar încasează sume foarte mari din aranjamente ce nu cred că țin de spiritul sportiv. Ca să nu vă mai plictisesc prea mult, am găsit doar două asociații ce se aseamănă cu a noastră: Welsh Rugby Former International Players Association (Asociația Foștilor Internaționali de Rugby Galezi) și South African Rugby Legends Association (Asociația Legendelor Sud-Africane din Rugby). Ambele au ca scop principal ajutorarea fostelor glorii ale rugby-ului din țările respective, care fie suferă în urma accidentărilor de pe teren, fie au o situație financiară precară (rugby-ul nefiind profesionist pe vremea când l-au practicat ei, n-au putut avea veniturile actualilor internaționali). Această prevedere din statutul lor mi-a putut folosi la un singur punct din răspunsul meu la întrebarea: „De ce?”. Așa că, până la urmă voi încerca tot eu să încropesc un răspuns. Deci:
– De ce?
– Pentru că acesta este spiritul jocului pe care l-am practicat. Rugby este un joc de echipă și nici unul dintre noi nu valorează mare lucru fără echipă.
– De ce?
– Pentru că același spirit de echipă ne-a determinat să sărim în ajutorul celui căzut. Prin forțele noastre, unite, cel căzut s-a ridicat și a continuat lupta alături de noi.
– De ce?
– Pentru că indiferent la ce club, nivel sau în ce epocă am jucat, spiritul rugby-ului ne-a unit și ne-a ținut aproape. Am fost deseori adversari, dar niciodată dușmani. „Repriza a treia” a existat și va continua să existe în rugby.
– De ce?
– Pentru că rugby-ul românesc nu mai este ce a fost și se zbate să supraviețuiască într-o lume din ce în ce mai mercantilă. Iar noi avem datoria morală să-i sărim în ajutor, dacă nu prin forțele noastre, atunci măcar prin sfaturile noastre. Pentru că rămâne totdeauna valabilă zicala: „Cine nu are un bătrân, să-și cumpere unul!”
– De ce?
– Pentru că uitarea este omenească, dar noi trebuie să luptăm împotriva ei. Nu putem lăsa să cadă în uitare faptele de glorie ale celor ce ne-au precedat. Oare câți români știu că prima medalie olimpică câștigată de țara noastră a fost la rugby? Oare câți români au auzit de Nicolae Chrissoveloni, Ascanio Damian, prințul Șerban Ghica, Telu Diamandi, Bombi Zamfir, Gică Pârcălăbescu, Nicu Pădureanu, Mariana Lucescu, Alexandru Penciu, Mircea Rusu, Valeriu Irimescu, Rene Chiriac, Viorel Morariu, Radu Demian, Costel Stănescu, Radu Veluda, Răducu Durbac, Ciobănelu Paul, Țuțuianu Ion, Nica Gheorghe, Dragomirescu Gheorghe, Șerban Constantin, Pintea Ion, Suciu Eduard, Dumitru Alexandru, Dinu Constantin, Mihai Bucos, Mircea Ortelecan, Enciu Stoica, Florică Murariu, Gică Daraban, Mușat Dumitru, Postolache Neculai, Ion Constantin, Marian Aldea, Pompilie Borș, Adrian Lungu, Gheorghe Vărzaru, Gheorghe Dumitru, Fuicu Sorin, Rădulescu Alexandru, Mircea Paraschiv, Mircea Sever Muntean, Ioan Bucan, Marin Ionescu, Marcel Toader, Haralambie Dumitraș, Ion Gheorghe, Laurențiu Constantin, Neaga Daniel, Codoi Laurentiu, Ignat Gelu, Leonte George.
– De ce?
– Pentru că pasiunea este o flacără vie ce trebuie întreținută. Dacă nu o alimentezi permanent, ea se stinge, moare. Eu sunt convins că dragostea românilor pentru rugby nu va muri niciodată. Suntem un popor dotat pentru acest sport și ar fi păcat ca urmașii noștri să moară de grija computerului și să privească jocul de rugby ca pe o curiozitate a naturii, nu se știe de ce îndrăgită de strămoși.
– De ce?
– Pentru că, dacă tot trăim într-o lume a informaticii, atunci măcar să profităm de aceasta și să ne atingem scopul profitând de ea. Haideți să arătăm pe Internet cine suntem și ce vrem să facem.
– De ce?
– Pentru că am fost impresionat de realizările foștilor internaționali galezi (vă sfătuiesc să vă uitați pe site-uol lor), care, cu sprijinul sponsorului Honda (ăsta da sponsor), au reușit să-și amenaje un sediu de vis, un „hall of fame”, ce onorează memoria fostelor lor glorii și un „WREX room” (bar cu acces restricționat) în inima rugby-ului galez (Millennium Stadium).
– De ce?
– Pentru că sunt și mai impresionat de denumirea aleasă de către foștii internaționali sud-africani și consider că actuala denumire a Asociației noastre este seacă și oarecum criptică. Aș dori ca fantezia creatoare a membrilor noștri să sugereze o denumire mai puțin prozaică, dar cu rezonanță, care să contribuie și ea la publicitatea ce trebuie să o facem rugby-ului românesc.
În rest, îmi doresc ca și Dumneavoastră să vă puneți aceeași întrebare „De ce ?” și să-mi sugerați noi răspunsuri, „spre gloria rugby-ului românesc”.
Col. (r) Alexandru Valentin Popescu
Secretar General
Asociația Internaționalilor de Rugby din România
P.S. Asociația noastră are nevoie o deviză. Ințial m-am gândit la formula latină „DIFENDE, AGE, TACE” (apără, atacă, taci), dar apoi mi-am dat seama că nu corespunde. De ce să tăcem, când ideea este să ne facem auziți. Tot așa m-am gândit la formula latină „VAE SOLI” (vai de cel singur), dar mi s-a părut prea tristă. Din acest motiv vă solicit părerea Dumneavoastră și sper că vom găsi formula ideală.