“Intrarea în legendă” – 60 de ani de la prima victorie împotriva Franței (II)

Sursa: https://www.rfi.ro/sport-121805-rugby-intrarea-legenda-60-de-ani-de-la-prima-victorie-impotriva-frantei-ii

Echipa României înaintea meciului cu Franța din 1960

Echipa României a scris o pagină de istorie la meciul cu Franța din 1960
Image source:
Federația Română de Rugby Facebook

Pe 5 iunie 1960 echipa de rugby a României învingea pentru prima oară Franța, cu 11 – 5 pe stadionul 23 August din București. Chris THAU continuă povestea acestui remarcabil succes al sportului românesc.

Inovațiile antrenorului Pădureanu

În 1960, antrenorul Nicolae Pădureanu a dezvoltat o versiune timpurie a apărării accelerate și sincronizate, cu aproape jumătate de secol înainte de apariția in jocul modern a metodelor moderne de apărare (așa-numita „rushed defence”).

Pentru a aplica metoda sa el s-a folosit de tinerii centri ai echipei României, Mihai Vusec și Valeriu Irimescu, al căror rol era acela de a pune presiune pe purtătorul de balon advers pentru a restrânge spațiul și timpul, împiedicându-i pe francezi să-și exploateze opțiunile pe spații largi la exterior, unde erau extrem de periculoși, prin ritm, îndemânare și fler.

Amândoi, de abia trecuți de 20 de ani, Irimescu și Vusec erau jucători împliniți din punct de vedere tehnic, minunați mânuitori ai balonului și aprigi placheuri. În plus erau extrem de inteligenți și ambitioși.

Ceilalți doi stâlpi ai apărării „Pădureanu” erau cei doi flankeri, maeștri ai placajului, căpitanul Viorel Morariu și partenerul său Mircea Rusu, al cărui rol era să se ocupe de oricine scăpa din ghearele centrilor.

Pe modelul francez, flankerii români jucau stânga – dreapta, în acest caz particular, cu ușurință și succes deplin.

În mod nesurprinzător, cei patru jucători menționați anterior aveau un factor comun – toți patru erau membri ai clubului campion Grivita Roșie București, câștigători ai Campionatului Național atât în ​​acel an, cât și cu un an înainte.

Pentru meciul cu Franta, Grivița Rosie a avut șapte jucători în echipă, printre care căpitanul Viorel Moraru (Morariu), echipa Armatei (CCA), Progresul București și Constructorul București câte doi, iar Știinta Cluj și Dinamo Bucuresti câte unul.

Strategul Morariu

Modelul defensiv folosit de echipa națională, era deja utilizat la RC Grivita (Roșie), sub conducerea jucătorului-antrenor Viorel Moraru (Morariu).

 

Mircea Rusu (stânga) și Viorel Morariu

Mircea Rusu (stânga) și Viorel Morariu, cei doi flankeri care au jucat un rol decisiv în apărare
Image source:
Victor GUȚU

Moraru, care era căpitanul echipei naționale, fusese acela care a observat că atacul și apărarea în rugby se bazează pe două seturi distincte de tehnică individuală.

Acest lucru a fost crucial pentru pregătirile echipei, fiind preluate în mod constructiv de Pădureanu și devenind fundamentul teoretic care le-a permis lui Irimescu și Vusec să producă o apărare magistrală la centru, cu neobositul cuplu Moraru (Morariu) și Rusu făcând munca de demolare în alte zone ale terenului.

Cei doi centri grivițeni trebuiau să confrunte și să reduca eficiența forței creatoare a atacului francez, reprezentată prin subtila pereche Guy Boniface și Jacky Bouquet, în timp ce Moraru (Morariu) și Rusu trebuiau să se ocupe pe grămadă de cuplul feroce Michel Crauste și căpitanul Francois Moncla, iar pe deasupra să și dubleze la exterior pentru anihilarea atacurilor liniilor dinapoi franceze.

Faptul că Morariu era și căpitanul echipei naționale și căpitanul-antrenor al echipei campioane, a fost fără îndoială un avantaj suplimentar.

La antrenament Pădureanu putea fi auzit strigând cu voce tare: „Presiune! Luați-i înainte să dea drumul la balon… repede și tare!  Când te văd venind din nou, își vor face griji. Nu te uita la mâinile lor când au balonul! Asigurați-vă că nu le permiteți să relanseze jocul și apoi să apese pe accelerație!”

O înaintare transformată

Linia avantajului era un termen care nu fusese încă inventat, dar Pădureanu a înțeles conceptul și l-a aplicat cu exactitate. În timpul meciului, în special în prima repriză, francezii au fost literalmente sufocați de presiunea continua exercitată de români.

 

Viorel Moraru și Alexandru Teofilovici

Viorel Moraru și Alexandru Teofilovici sunt doi dintre cei opt înaintași ai pachetului care a dominat Franța
Image source:
Revista Sport iunie 1960

Mircea Rusu își amintitește: „La un moment dat, pe un atac francez, când Jacky Bouquet a reușit să se desprindă, l-am urmărit până la capăt și am reușit să-l palchez jos nu departe de linia de țintă. S-a uitat la mine, a zâmbit și mi-a spus „Bravo!” Dar nu totul a fost atât de politicos și de elegant. Pe înaintare am fost angajați într-o luptă pe viata si pe moarte  cu francezii. Erau foarte greu de oprit și, la un moment dat, in frustrare au început să zboare pumnii, dar nu le-am permis să scape nepedepsiți. Îmi amintesc că la un moment dat, Domenech s-a desprins dintr-o grămadă și mi-a dat un pumn in față. Unul dintre dinți mi-a perforat obrazul, dar nu mi-am dat seama ce s-a întâmplat, până când am băut apă la pauză și o parte din ea s-a scurs pe fata prin gaură. ”

Odată ce Pârcălăbescu s-a alăturat echipei de antrenori, înaintașii au început să lucreze obsesiv la fazele fixe.

Dintr-o slăbiciune în 1957, grămada a devenit un atu pe măsură ce cinci-ul din față – Teofilovici, Căpușan, Cotter, Marinache și Mladin – s-a sudat într-o unitate de monolit.

Grămada ordonată a fost departamentul în care românii au suferit rău de tot la Bordeaux în decembrie 1957, așa că asigurarea că vor putea face față aprigei grămezi franceze, a fost o prioritate.

Mai mult, „inventivul” taloneur Căpușan, încalțase pe piciorul său de talonare (dreptul), o gheată cu trei numere mai mare decât cealaltă, un avantaj minuscul, care și-a dovedit valoarea la câteva baloane furate de acesta pe introducerea franceză in apropierea buturilor românești, spre iritarea extremă a taloneurului Jean de Gregorio.

Se mai zice ca că, pe introducerea francezilor, un alt român „inventiv”, din linia întâi, pilierul stânga Alexandru Teofilovici, i-ar fi acoperit ochii lui de Gregorio cu mâna, dar această poveste apocrifă nu a fost niciodată confirmată.

Ce s-a întâmplat in subteranele grămezii n-o să putem afla exact niciodată, fapt este că  totul avut un deznodământ oribil către sfârșitul meciului, când Crauste, informat probabil de de Gregorio de „activitățile” pilierului român, și-a asumat rolul de judecător și călău și l-a „pedepsit” pe Teofilovici.

Gigantul Demian

În cele din urmă, marginea a fost arma secretă care a oferit românilor o rata de 100% succes datorită apariției în linia a III-a a gigantului cu număr 8 Radu Demian, absolvent al facultății de inginerie de la Universitatea Cluj, care a controlat acest moment fix cu o autoritate desăvârșită.

 

Radu Demian

Radu Demian a fost un gigant – la propriu și la figurat – al rugby-ului românesc

Francezii nu-l cunoșteau deloc, deoarece, la fel ca Mircea Rusu, el debutase ca internațional într-un meci cu RDG cu un an înainte, si nu figura pe harta radarului echipelor franceze.

Demian, pur și simplu a dominat categoric marginea în prima repriză, ajutând echipa României sa mențină un control absolut a fazelor fixe, lucru care i-a frustrat și mai mult pe francezi.

Flankerul Mircea Rusu își amintește de ultimele zile de pregătire: „Cu două săptămâni înaintea jocului cu Franța, pe 22 mai, am avut un meci de pregătire împotriva clubului francez Paris Universite Club (PUC), care a fost foarte util. Am jucat ca „București Select”, cu Alex Paloșanu la Numărul 8, în locul  Demian, ceea ce era derutant. Restul formației a fost identic cu echipa care a început meciul cu Franța, care urma să fie primul meu meci împotriva francezilor. Tot ce am practicat la antrenament a reușit la perfecție, am marcat 11 eseuri și am câștigat cu 41-3, ceea ce l-a încântat pe antrenorul Pădureanu. El mi-a spus după meci că am jucat bine și că era destul de clar că am o talent pentru rugby. „Dacă nu ai talent pentru acest joc, mai bine nu te apuci”, a spus el. „Evident, am fost încântat de comentariul său. Îmi amintesc, de asemenea, că în ziua meciului, după ce a scris lista echipelor pe o tablă din vestiar, pe care de data asta apărea Radu Demian la Nr 8 în locul lui Paloșanu, am ieșit la încălzire. Atunci am avut o presimțire că totul va merge foarte bine în ziua respectivă și, dintr-o dată, toate grijile și temerile mele au dispărut. I-am spus lui Paloșanu că mă simt foarte încrezător, iar el a spus, că mai bine vorbim despre asta după meci, ceea ce am considerat că este o idee bună ”, a observat Rusu, unul dintre cei cinci supraviețuitori din acel meci (alături de Irimescu, Barbu , Stănescu și Penciu).

Cred că francezii ne-au subestimat, iar când s-au trezit, noi controlam deja meciul. Nu cred că se așteptau la acest fel de primire. Timp de 40 de minute, literalmente nu le-am permis să respire. I-am placat de le-au sărit capacele, ca să zic așa. Într-un fel, placajele dure și precise i-au subminat ”, explică fundașul Alexandru Penciu, cel care a contribuit la scorul final cu opt puncte – două penalități (ambele în a doua repriză) și transformarea încercării românești.

Barbu – eseu de 70 metri

Circumstanțele exacte ale eseului românesc marcat după aproximativ patru minute sunt descrise în detaliu de cel care l-a marcat, aripa stângă Aurel Barbu, un fost sprinter de performanță care incepuse să joace rugby doar cu cinci ani înainte.

 

Aurel Barbu cu balonul în meciul România - Franța din 1960

Aripa stângă Aurel Barbu a marcat singurul eseu al României în meciul împotriva Franței din 1960
Image source:
Federația Română de Rugby Facebook

Acesta era al șaptelea meci international al lui Barbu și, fără ca el să știe, și ultimul. „Nu știu cu exact cum am ajuns în formația care a început meciul, dominată de jucătorii Griviței, dar mi s-a spus ulterior că unul dintre antrenori, nea Gică Pârcălăbescu, a fost cel care a insistat la ședința de selecție să fiu introdus în echipă. Se pare că el a declarat profetic în comitetul de selecție că „dacă vom înscrie o încercare, doar Barbu este cel care o poate face”, a spus Aurel Barbu.

Un personaj extrovertit și plin de umor, Barbu era singurul jucător de la Dinamo din echipa națională, care se alăturase clubului ministerului de interne la insistența fostului antrenor național Artur Vogel, care i-a recunoscut talentul și potențialul atletic.

Totul a început cu o margine franceză, undeva între linia noastră de 22 și cea de 40 de metri”, și-a început povestea lui Barbu.

Adversarul meu direct, Henry Rancoule, a aruncat balonul la tușe și unul dintre săritorii lor l-a prins și l-a transmis rapid mijlocașului la grămadă, Pierre Lacroix. Spre deosebire de noi, care la tușe încetineam balonul într-un maul, ei aveau tendința să joace rapid mingea pentru a ne prinde nepregătiți. Cumva, foarte neobișnuit pentru el, pasa lui Lacroix a fost grăbită și inexactă, așa că în loc să ajungă la Michel Crauste, care se poziționase între Lacroix și Albaladejo gata să atace linia noastră, balonul a aterizat la picioarele lui. După unul dau două rebonduri l-am urmărit pe linia de 5 metri și am reușit să-l smulg din ghearele lui Crauste. Cumva, i-am evitat placajul și am continuat să aleg spre linia de mijloc, urmărit atât de el cât și de Rancoule, care se afla la 2-3 metri în spatele meu. Am simțit că există un pic de spațiu în față și m-am desprins, dar atât Rancoule, cât și Crauste erau încontinuare pe urmele mele. Apoi l-am văzut pe Vannier la circa 6-7 metri în dreapta mea, venind la placaj, dar am am accelerat și m-am îndreptat spre steagul de colț, cu Rancoule încă în urmărire și Penciu plutind de-a lungul tușei în sprijin. Vannier continua să se apropie și, într-un fel, nu sunt sigur cum, am reușit să-l întrec în cursa pentru  linia de țintă. Deși am fost tentat să virez către dreapta ca să mă apropii de but pentru a ușura transformarea lui Penciu, nu am vrut să risc să fiu prins de Vannier, așa că am plonjat la colțul terenului. Tot ce-mi amintesc este că am ajuns în groapa cu nisip de la săritura cu prăjina unde am culcat balonul.”

(va urma)