Capitanul de echipa

  PERSONALITATEA JUCATORULUI DE RUGBY CĂPITANUL DE ECHIPĂ Locul și rolul acestuia în echipă   Căpitanul este cel mai important membru al echipei, el este LIDERUL. El trebuie să aibă relații bune cu fiecare coechipier și să le creeze acestora conștiința apartenenței la echipă. Trebuie să posede o structură psihică puternică și însușiri individuale recunoscute de colegi. Trebuie să fie apreciat ca o PERSONALITATE și să facă dovada unor calități remarcabile, prin originalitate, individualitate, impunere, gândire logică și analitică. Trebuie să fie înzestrat cu rațiune nativă, inteligență intra-personală (cunoașterea de sine) și inter-personală (cunoașterea celorlalți). Căpitanul are un rol deosebit  în conducerea echipei, întrucât coechipierii săi au scopuri, convingeri si aspirații comune, adică victoria echipei. Căpitanul trebuie să posede arta comunicării, prin vorbire, semne, mimică sau coduri. Cu cât comunicarea este mai bună, cu atât îi crește șansa aprecierii de către colegi și a impunerii în fața acestora în calitate de conducător. Teoria grupului, prevede o angajare totală, dăruire, disciplină, comunicare și spirit de organizare, iar cuvântul ,,LUI“ trebuie să fie lege. În toate marile echipe de rugby, căpitanul este exemplul personal. Cuvântul lui trebuie să fie ascultat permanent. De la această regulă se admite o singură excepție, respectiv în fazele spontane, moment în care intervin personalitatea, inteligența, măiestria, tehnica individuală și spontaneitatea purtătorului de balon. În astfel de momente, Căpitanul susține jucătorul care are inițiativa, dar face acest lucru în contextul tacticii de joc, stabilită anterior de antrenor și transpusă în fapt tot prin Căpitanul echipei. Căpitanul este personalitatea, care impune și răspunde de disciplina din teren. El reprezintă întreaga echipă, răspunde în fata antrenorului de atitudinea jucătorilor...

Punctajul in rugby de-a lungul anilor

  după Cristian Spânu – ziarul „Sport Total” Cel mai savuros moment în rugby este atunci când un jucător „culcă” balonul în terenul de țintă advers, înscriind o încercare. Se acordă imediat 5 puncte pe tabela de scor, plus șansa de a mai marca încă 2 din transformare. De-a lungul timpului nu a fost mereu așa. La începutul practicării jocului de rugby, mai precis până în 1889, pentru  o încercare nu se acorda nici un punct și se punctau doar loviturile de picior. Din această cauză, se spune că primul meci internațional între echipele Angliei și Scoției s-ar fi încheiat cu scorul de 0 – 0. În 1889 a fost stabilit sistemul de punctaj modern, care a fost acceptat și aplicat uniform din sezonul 1890/1891 în țările cunoscute sub denumirea de Home Nations (Anglia, Scoția, Țara Galilor și Irlanda). La momentul respectiv, încercarea valora 1 punct, în timp ce transformare era cotată cu 2 puncte. Din 1891 și până în 1894 încercarea a fost răsplătită cu 2 puncte, iar transformarea cu 3 puncte. Tot în 1894 a intervenit o nouă modificare, decizându-se creșterea valorii încercării la 3 puncte, plus încă 2 puncte pentru transformare. S-a jucat așa până în 1971, când pentru o încercare s-a stabilit acordarea a 4 puncte. În 1992 a intervenit ultima schimbare, respectiv încercarea a început să valoreze 5 puncte. Lovitura de penalizare, alt mod de a înscrie, a cunoscut și ea variații de valoare, până în 1891 aducând 2 puncte celor care marcau, după care s-a trecut la acordarea a 3 puncte, atât cât valorează și în prezent. Lovitura de picior căzută (dropgolul), un...