Viorel Morariu alături de șapca specifică (cap), acordată celor ce figurează în I.R.B. Hall of Fame
Viorel Morariu s-a născut la 18.10.1931 în comuna Cuciulata Brașovului, județul Brașov. De profesie inginer, a absolvit Institutul de Căi Ferate (Construcții) și a avansat în profesia de bază până la nivelul de cercetător științific principal, gradul I.
În rugby debutează la 15 ani, în echipa Liceului „Dimitrie Cantemir”. În anul 1947 este legitimat la clubul din prima divizie națională „Locomotiva – Grivița Roșie” (adjectivului „Roșie” nu trebuie să i se dea un sens peiorativ legat de perioada comunistă, el se referă la eroismul ostașilor români, care și-au vărsat sângele pentru cucerirea redutei Grivița din Bulgaria în Războiul de Independență. Cu toate acestea, după 1989, numele clubului a devenit „Rugby Club Grivița”), unde se pregătește sub supravegherea antrenorilor Nicu Ionescu și Gheorghe Pârcălăbescu, acesta din urmă fiindu-i adevăratul formator. Rămâne în acest club timp de 40 de ani, aici găsindu-și consacrarea ca sportiv, precum și în alte ipostaze legate de balonul oval. Cu clubul „Grivița Roșie” cucerește 10 titluri naționale, joacă, în 1961, finala Cupei Campionilor Europeni, împotriva francezilor de la Association Sportive Béziers Hérault, și devine campion continental, în 1964, când cucerește această cupă, în urma victoriei (10 – 0) obținute împotriva Stade Montois Rugby, echipa celebrilor frați Boniface.
Ca jucător în echipa națională debutează la doar 20 de ani. Timp de 14 ani, pe postul său specializat de joc – linia a III-a, flanker – a înregistrat 37 prezențe, dintre care 7 confruntări cu echipa națională a Franței (2 victorii, 2 egalități și 3 înfrângeri).
București 13.12.2012. Viorel Morariu primește trofeul „Vernon Pugh”. În imagine mai apar: Alin Petrache, Jean Claude Baqué, Bernard Lapasset și Octavian Morariu
Viorel Morariu s-a caracterizat printr-un joc cu o largă viziune tactică și tehnică, dând claritate și eficiență fazelor de atac pornite din postura sa și conform sarcinilor de joc impuse de postul său specializat.
Atât în atac, cât și în apărare, a avut un comportament de joc cu o mare putere de anticipație, calitate rar văzută la jucătorii români.
De menționat că, tot la „Grivița Roșie”, în 1958, Viorel Morariu s-a consacrat și ca antrenor-jucător. Din 1964 se dedică exclusiv antrenoratului, iar în perioada 1965 – 1968 funcționează ca antrenor al primei echipe reprezentative a României.
În perioada 1981 – 1986 deține un prim mandat de președinte al Federației Române de Rugby.
Din anul 1991 până în anul 1998 ocupă, pentru a doua oară, fotoliul de președinte al F.R.R., fiind, în acelaşi timp, şi vicepreşedinte al FIRA-AER (responsabil cu problemele de dezvoltare și pregătire sportivă), reprezentant F.I.R.A. în Comitetul de Conducere al „International Rugby Board” (1995 – 2000), președinte al Comisiei Tehnice F.I.R.A. (1990 – 2000), iar în anul 2000 a fost ales președinte al Comisiei de Formare Tehnică și Dezvoltare a F.I.R.A. – A.E.R. Tot în anul 2000 a fost ales președinte de onoare al F.R.R.
Pentru întreaga sa activitate i-au fost acordate distincțiile de Maestru Emerit al Sportului, Antrenor Emerit și a fost decorat cu Ordinul Muncii clasa III-a. Totodată, numele său este prezent printre cele ale personalităților înscrise în Enciclopedia Educației Fizice și a Sportului din România.
La finele anului 2012, I.R.B. și F.I.R.A. – A.E.R., prin Bernard Lapasset (președintele I.R.B.) și Jean Claude Baqué (președintele F.I.R.A. – A.E.R.), i-au oferit lui Viorel Morariu trofeul „Vernon Pugh”, pentru rezultatele excepționale obținute în slujba rugby-ului, pentru întreaga sa carieră de jucător, antrenor și conducător în forurile internaționale, precum și pentru rezultatele deosebite obținute în promovarea rugby-ului românesc și în conducerea F.R.R.
Prof. Mihai Cojocaru
București, aprilie 2013